„Întrebarea pe care vreau s-o schiţez în această carte este una din cele care mă tulbură adânc, ea mi se pare insolubilă în stadiul actual al cunoştinţelor mele şi îmbracă aspectul grav al unei ciudăţenii istorice. Poate fi formulată cât se poate de simplu: cum se face că dezvoltarea societăţii creştine şi a Bisericii a dat naştere unei societăţi, unei civilizaţii, unei culturi, în totală opoziţie cu ceea ce citim în Biblie, cu ceea ce constituie textul indiscutabil al Torei, al profeţilor, al lui Iisus şi al lui Pavel în acelaşi timp? Am zis bine în totală opoziţie. Căci contradicţia nu se manifestă doar într-un singur punct, ci în toate punctele. Aşa încât, pe de o parte, creştinismul a fost acuzat de o mulţime de greşeli, de crime şi de minciuni, străine de spiritul textelor şi al inspiraţiei originare, iar, pe de altă parte, Revelaţia a fost modelată progresiv, reinterpretată în practica de zi cu zi a creştinătăţii şi a Bisericii. Criticii n-au vrut să ia în considerare decât această practică, această realitate concretă, refuzând să se refere la adevărul scripturilor. Or nu este vorba doar de o deviere de la acesta, ci de o contradicţie radicală, esenţială, de o veritabilă subminare.
Aici nu avem de a face cu acelaşi raport care există între scrierile lui Marx şi Rusia Gulagurilor sau între Coran şi practicile fanatice ale Islamului. Nu este vorba de acelaşi fenomen, căci în aceste două ultime cazuri, rădăcinile devierilor pot fi descoperite în texte. Las de o parte cel de-al doilea caz care ne-ar duce prea departe şi mă limitez numai la primul. Întorcându-ne de la Stalin la Lenin şi de la Lenin la Marx, vedem că există de fiecare dată un raport indiscutabil între unul şi celălalt, înţelegem de unde a putut porni devierea şi că urmările ei au fost tragice, în totală contradicţie cu ce a gândit, a vrut sau a sperat Marx. Există, cu toate acestea, un punct de apropiere evident între între ceea ce s-a întâmplat în marxism şi în creştinism: ambele au făcut din practică piatra de încercare a adevărului şi a autenticităţii. Altfel spus, ele pot fi judecate doar prin prisma acestei practici şi nu după intenţii, puritatea discursului sau adevărul originii şi al surselor.
Este cunoscut modul în care apare la Marx raportul dintre teorie şi praxis, dar acesta este, nu trebuie să uităm, un raport circular. Ceea ce implică în cele din urmă că o practică greşită va genera inevitabil o teorie greşită, iar erorile practicii pot fi văzute nu doar în urmările ei (judecate, de altfel – după ce? Marx ar fi respins fără îndoială emoţia morală şi umanistă în faţa monştrilor stalinişti, dar ar fi remarcat cu siguranţă creşterea puterii statului, disoluţia luptei de clasă, agravarea alienării, aşadar practica ar fi fost judec ată pornindu-se de la teoria care a inspirat-o), ci şi în lumina noii teorii căreia i-a dat naştere, iar faptul acesta este vizibil în expresia teoretică de la finele stalinismului şi în dispariţia teoriei la conducătorii URSS care au revenit în cadrul conflictului dintre state şi al propriului imperialism. Creştinismul este judecat de asemenea prin raportare la practică. Suntem puşi în gardă tot timpul în legătură cu acest subiect.
Întreaga revelaţie a Dumnezeului lui Abraham, Isaac şi Iacob revine în permanenţă aici: omul care va pune în practică poruncile lui Dumnezeu va trăi (de exemplu Lv 18, 5 – Nh 9, 29 – Ez 20, 11). Vei pune în practică aceste comandamente… Cel Veşnic îţi porunceşte să pui în practică… (Dt 25, 16; 27, 10). Şi, reciproc, răul şi moartea sunt legate de nepunerea în practică a poruncilor, de practicarea obiceiurilor altor popoare, cu moravuri abominabile (Lv 18, 30), iar Ascultarea şi Practica sunt puse într-o opoziţie radicală: ei ascultă, dar nu practică (Ez 33, 31). Or, această importanţă hotărâtoare a practicii este reluată de Iisus aproape în aceiaşi termeni. Credincioşii sunt aceia care ascultă şi practică (Lc 8, 21). Şi există o parabolă pe acest subiect, de regulă foarte prost înţeleasă: la sfârşitul Predicii de pe Munte (Mt 7, 24-27) se află celebra parabolă a omului care îşi zideşte casa pe stâncă sau pe nisip; prima este solidă şi rezistă furtunilor, cealaltă se prăbuşeşte. În general se spune că stânca este Iisus-El-Însuşi. Dar nu ăsta e sensul parabolei!“
- Jacques Ellul