Al doisprezecelea ceas. Seria secretul trandafirului vol.1

Al doisprezecelea ceas. Seria Secretul Trandafirului 1

PRUSIA, 1937

Baronul von Dortmann se dedică familiei sale cu aceeași pasiune cu care își îngrijește trandafirii din preţioasa lui grădină, care ocupă un loc special în inima lui. Aici poartă nenumărate conversaţii cu fiica lui, Sabina, transmiţându-i minunate lecţii de viaţă despre Dumnezeu, Creaţie și iubire. Deși este încă foarte tânără, superba Sabina cucerește deja două inimi: pe a lui Matthew, un tânăr american, și pe a lui Gustav, fiul contelui din vecini. În ritmul domol al vieţii de la ţară, baronul veghează asupra moșiei sale cu ochi de tată și de grădinar. Din păcate, moșia este vegheată și de alţi ochi… Pe neașteptate, în Polonia se dezlănţuie furtuna – tunetele și fulgerele blitzkriegului german – și aceasta va schimba viaţa familiei Dortmann pentru totdeauna. Baronul va trebui să ia cea mai grea decizie din viaţa lui, iar Sabina, să descopere secretul trandafirului.

MICHAEL PHILLIPS este autorul a peste o sută de cărţi de ficţiune și non-ficţiune. Operele sale s-au vândut în peste șase milioane de exemplare. Michael locuiește împreună cu soţia sa, Judy, în Eureka, California.

Cuprins

Introducere
Prolog

PARTEA I: Misterul grădinii

Prolog

     1961

     Bărbatul se legăna încet în balansoarul din lemn de stejar. Cu excepția părului bogat, de un castaniu aprins, ce strălucea în lumina blândă a înserării, presărat doar ici și colo de câte un fir argintiu, din toate celelalte puncte de vedere - deși fața nu i se vedea bine - părea un om bătrân. Umerii îi erau căzuți, striviți parcă sub greutatea invizibilă a deznădejdii. 
     Balansoarul părea să fie legănat, încet și melancolic, de o forță nevăzută ce nu avea nicio legătură cu membrele lui. Brațele și picioarele îi atârnau inerte, aparent incapabile să inducă acea mișcare ritmică pendulului de lemn în care ședea.
     Avea înfățișarea unui om care renunțase la viață - mort pentru cei din jur și aproape mort pe dinăuntru.
     Singurul lucru care arăta că încă mai trăiește, în afară de scârțâitul tălpilor de stejar pe podea, era tremurul ușor al degetelor pe genunchi. Strângea ceva în mână.
     În jurul lui, Alpii Bavariei, maiestuoși, neclintiți și plini de pace, constituiau exact balsamul de care avea nevoie sufletul său după tragedie.
     Verdele pădurilor, peticele de omăt ce se mai zăreau pe ici, pe colo, clinchetul tălăngilor ce atârnau grele la gâturile groase ale bovinelor, jodelurile răzlețe ale muntenilor, piscurile înzăpezite ce se întindeau semețe cât vedeai cu ochii - toate acestea îi alinau sufletul, amintindu-i de scrisorile de odinioară, în timp ce cei din jur îi supravegheau însănătoșirea trupească.
     Ce-mi pasă dacă mi se vindecă sau nu piciorul? gândi el. Chiar dacă voi putea merge din nou, la ce bun? Fără ea viața nu mai avea sens.
     Totuși viața fusese generoasă cu el, bogată și plină de bucurie! Nu-și închipuise vreodată că o asemenea fericire era posibilă!
     Apoi soarta îi luase brusc și brutal totul!
Sau cel puțin așa i se părea lui în aceste momente de deznădejde, deși în adâncul sufletului încerca să se convingă de contrariu. La fel ca ea, nici el nu credea în soartă, dar în aceste zile întunecate îi venea foarte greu să nu revină la vechiul său mod de gândire.
     Știa ce-ar spune ea, că totul s-a terminat cu bine, că totul este așa cum trebuie să fie. Dar el nu putea accepta ideea că această catastrofă fusese voia lui Dumnezeu. Că ea ar putea duce la ceva bun, poate, deși era o idee la fel de greu de îmbrățișat.
     Totuși, știa că ea așa ar fi spus și, de dragul amintirii ei, se va strădui să accepte acest adevăr. 
     Amintirea ei - era tot ce îi rămăsese.
Sunetul vocii ei... râsul ei melodios... zâmbetul ei larg, buzele ei, gura ei...                                    
     Amintirea ei... și aceste câteva petale uscate din cutia pe care i-o dăruise ea. Ce dar neprețuit fuseseră odinioară! Acum și ele păreau lipsite de viață. Parfumul lor cândva vesel căpătase un iz înțepător și melancolic.
     Nu putea să o aducă înapoi și nici să nu se lase copleșit de o nostalgie dulce-amară. Mirosul îi trecea ca un fier roșu prin inimă, dar era mirosul... ei.
     Își duse cutiuța în dreptul nărilor, îi scoase capacul, se aplecă înainte și inspiră adânc mireasma anilor. Făcuse asta de sute de ori până acum și avea să o facă de sute de ori și de acum încolo. Deoarece în aroma aceea se ascundeau nenumărate secrete, cunoscute doar inimii lui.
     Așeză cutia la loc pe genunchi. Pe obraz începu să i se prelingă o lacrimă. Continuând să se legene, își lăsă gândurile să zboare cu mulți ani în urmă, la ziua când văzuse pentru prima oară frumosul chip al celei cu care descoperise misterul iubirii.

Categorii