„Eram copil, și-atâta bucurie
Mă însoțea pe calea spre Hristos.
Aveam fiorul sfânt de nostalgie,
Când mici poveri mă apăsau în jos.
În primăveri treceam prin lunci, zăvoaie,
Și cânturi ascultam de ciocârlii.
Vedeam seninul cald, chiar și pe ploaie,
Cântam pătruns de sfinte melodii.
Dar mai apoi, fiind pribeag prin lume
Am fost atras de amăgiri mereu.
Crezând că au și slavă, și renume,
Mi-au stins căutarea după Dumnezeu.
Căutam mâhnit adesea fericirea,
Și când mi se părea că o găseam,
Eram mai trist, era nefericirea,
Dezamăgit și frânt, iar rămâneam.
Azi m-am întors, îmi pare rău de anii,
Ce i-am pierdut și nu i-am folosit.
Îmi plâng trecutul, Doamne-ți cer iertare,
Primește-mă din drumul rătăcit.
Mai dă-mi, o, Doamne, iar divinul cântec,
Ce mă-nsoțea când eu eram umil.
Mai dă-mi seninul anilor, cei fragezi,
Ca și atunci când eu... eram copil.”
- din poezia Eram copil