Fragment din cartea „Dacă va fi să pier, voi pieri” de W. Ian Thomas, carte in curs de apariţie la editura CLC Romania
Este probabil greu de stabilit sediul conştiinţei umane, dar este important să recunoaştem faptul că, pe lângă conştiinţa morală, există şi o conştiinţă instinctuală şi le putem confunda cu uşurinţă.
CONŞTIINŢA INSTINCTUALĂ
Conştiinţa instinctuală acţionează pe baza a ceea ce este bine sau rău, având in vedere consecinţele faptelor respective, prin contrast cu ceea ce este bine sau rău din punct de vedere moral; ea este localizată în suflet.
Aceasta este conştiinţa instinctuală sau a convenienței.
Poate că îţi poţi reaminti prima dată când ai avut un căţeluş acasă – un lucruşor drăguţ şi moale! Totuşi nu după mult timp ai descoperit că trebuie să-şi dezvolte o conştiinţă cu privire la anumite lucruri!
Imaginează-ţi că te strecori afară dimineaţa ca să faci nişte cumpărături, chiar înainte de masa de prânz, lăsând o frumoasă bucată de carne suculentă pentru friptură pe masa din bucătărie. E de la sine înţeles că, în absenţa ta, căţeluşul a pornit în recunoaştere şi, căţărându-se pe masa din bucătărie din câteva sărituri uşoare, priveşte bucata de carne cu o evidentă admiraţie.
Pune-te acum în locul căţeluşului. Dacă tu ai fi un căţeluş flămând şi te-ai afla la distanţă de o înghiţitură de o bucată de carne, sincer, ce-ai face? Desigur, răspunsul este unul evident – te-ai arunca asupra ei!
Exact asta fac căţeluşii, iar când vii acasă puţin mai târziu, găseşti carnea în burta câinelui! Lucruşorul acela drăguţ şi moale!
Poate că prima dată, după un moment de indignare, adopţi o atitudine îngăduitoare şi, într-un fel oarecum amuzant, relatezi povestea prietenilor tăi. Nu-l scuteşti neapărat cu totul pe căţeluş de o palmă binemeritată şi de o admonestare pe un ton grav: „Câine rău! Câine rău!”
Ca să fim cinstiţi, căţeluşul rămâne uimit de întâmplare şi îşi spune în sinea lui: „Ce fiinţe extraordinare sunt aceşti oameni! Ce poate fi rău când un câine flămând mănâncă o bucată straşnică de carne?”
Când, cu o altă ocazie şi pentru a doua oară, căţeluşul îţi mănâncă prânzul, dintr-odată lucruşorul drăguţ şi moale nu mai este nici aşa de drăguţ, nici aşa de moale!
Atunci îl baţi pe câinele acela! Încet, dar fără nicio iluminare morală, căţelul înţelege ideea şi, când se va mai ivi o ocazie în care va fi pus, din cauza neglijenţei tale, în faţa unei ispite similare, el îşi va tempera pofta şi, uitându-se la bucăţica ademenitoare, cu balele curgându-i din gură, îşi va spune: „Nu înţeleg motivul pentru care să nu mănânc, dar, ultima oară când am făcut-o, femeia aceea s-a înfuriat cumplit! Prima oară n-a fost aşa de rău, dar a doua oară m-a durut tare când m-a lovit. Nu pricep logica, dar mai bine aştept până se întoarce.”
Câinele are acum o conştiinţă cu privire la furt. Nu că ar avea vreo valoare morală, desigur, dar a învăţat că în viaţă sunt anumite lucruri care sunt rele ca o bătaie şi ar fi bine să le evite din cauza consecinţelor pe care le generează.
Rele ca o bătaie!
Între timp, poate că îţi dresezi câinele să ceară, iar gândurile care-i trec prin minte despre tine în acea perioadă s-ar putea să nu fie deloc măgulitoare – „Nu mă pot gândi la nimic mai stupid decât să se aştepte cineva să stau pe picioarele din spate şi să întind lăbuţele în aer! Pur şi simplu, nu-s făcut aşa – nu-s pentru asta!” Totuşi, atunci când câinele descoperă că fiecare încercare cinstită îşi primeşte răsplata cuvenită, el învaţă că nu sunt doar lucruri rele ca o bătaie în viaţă, ci şi lucruri bune ca o bomboană. Nu bune pentru că sunt bune, ci pur şi simplu pentru că primesc o răsplată bună.
Bune ca o bomboană!
Poate te va surprinde ideea, dar acesta este primul stadiu în educaţia unui bebeluş. Nu te-apuci să-i faci morală folosind un limbaj pretenţios când apucă faţa de masă şi trage jos cele mai fine porţelanuri. Îl înveţi prin metode aspre că acesta este unul dintre lucrurile din viaţă rele ca o bătaie, iar când ia ultima gură de spanac şi primeşte apoi o bucăţică de ciocolată, ca recompensă, ştie că acesta este unul dintre lucrurile bune ca o bomboană!
Dacă încă nu înţelegi la ce mă refer, atunci întreabă-te data următoare când vei depăşi limita de viteză într-o zonă cu restricţie, de ce te uiţi atât de des şi de neliniştit în oglindă! Probabil pentru că eşti mai puţin îngrijorat de aspectul moral cu privire la limita de viteză cât eşti îngrijorat de consecinţele legate de agentul de circulaţie. Este un lucru rău ca o bătaie!
Pe această bază, un lucru poate fi corect din punct de vedere social sau greşit, corect din punct de vedere bisericesc sau greşit, corect din punct de vedere financiar sau greşit – sau, pe acelasi principiu, corect din punct de vedere evanghelic sau greşit – fără a exista o implicare morală din partea individului. Acesta îşi ajustează în mod firesc comportamentul, pe de-o parte pentru a evita bătaia, iar pe de alta pentru a primi bomboana.
Sunt convins că există mii de tineri care afirmă că sunt creştini, dar a căror conduită în contextul evanghelic se conformează anumitor tipare prescrise care îi fac acceptabili în cadrul societăţii la care ei aderă, însă nu pentru că ar avea vreo convingere profundă cu privire la aceasta, ci, pur şi simplu, pentru că au fost instruiţi acasă după principii evanghelice!
Trimite-i la o universitate laică, înrolează-i în armată sau desprinde-i în alt mod de tiparul evanghelic la care s-au conformat şi rezultatele vor fi în mod inevitabil dezastruoase, pentru că, fiind puşi faţă în faţă cu aspectele dure ale vieţii într-o lume a altor standarde, ei descoperă că nu au avut o conştiinţă adevărată cu privire la nimic – ei au făcut în mod natural ceea ce le-au spus alţii să facă.
CONŞTIINŢA CONVINGERII
Dacă conştiinţa convenienţei determină doar ceea ce este bine sau rău din punctul de vedere al consecinţelor, atunci conştiinţa convingerii determină ceea ce este bine sau rău din punct de vedere moral. Cu alte cuvinte, ceea ce este bine pentru că este bine şi ceea ce este rău pentru că este rău – şi nu din alt motiv.
Conştiinţa convenienţei este comparativă şi va fi supusă oricărei tendinţe schimbătoare a modei şi va fi imediat de acord cu „noua moralitate”, care face ca imoralitatea să fie acceptabilă in societate.
Pe de altă parte, conştiinţa convingerii este absolută – la fel de absolută ca Dumnezeu Însuşi. E foarte probabil ca în duhul omenesc al sufletului neregenerat să existe o imagine remanentă a neprihănirii şi gloriei lui Dumnezeu, în al Cărui chip am fost creaţi. Poate că acest lucru îi dă celui neregenerat, şi chiar celui mai degenerat, acel sentiment lăuntric uimitor al binelui şi răului care este cu mult mai nobil decât ceea ce derivă doar din conştiinţa de tip „rău ca o bătaie şi bun ca o bomboană” a convenienţei.
Dar chiar și conștiința convingerii este nestatornică. Poate fi împietrită, distorsionată, influenţată şi sucită de tradiţie, cultură şi împrejurări şi, prin ea însăşi, nu vorbeşte cu acea autoritate finală care să-l impiedice pe un om să gândească într-un astfel de mod în care răul devine bine şi binele rău.
Primul lucru pe care-l face Duhul Sfânt când vine să locuiască în duhul unui om este să restabilească acele standarde absolute de neprihănire în conştiinţa morală, care reflectă tocmai natura şi caracterul lui Dumnezeu.
Aceasta are loc chiar dacă respectivele standarde restaurate nu devin imediat clar formulate, ca să zicem aşa, în suflet. Păcătosul regenerat însuşi nu poate defini la început acest nou principiu de viaţă şi singurul răspuns pe care-l poate da, când este întrebat de ce nu mai face lucrurile pe care le-a făcut sau de ce nu mai spune lucrurile pe care le-a spus, este acesta: „Nu ştiu, nu pot explica, dar, într-un fel, undeva în adâncul meu ştiu că a face sau a spune aceste lucruri este greşit.” Iată de ce lucrarea cea mai profundă de pocăinţă din viaţa unui om este realizată de Duhul Sfânt după convertire, mai degrabă decât înaintea sau la momentul convertirii. Este adevărat, desigur, că nu poate fi nicio credinţă adevărată în Cristos fără o anumită pocăinţă, dar acea pocăinţă iniţială tinde să izvorască mai mult din teama de consecinţele păcatului decât din întristarea produsă de ticăloşia păcatului.
Când Duhul Sfânt începe să-i descopere duhului tău omenesc răutatea evidentă a firii pământeşti, aşa cum i-a arătat Mardoheu Esterei răutatea evidentă a lui Haman, o asemenea convingere dureroasă te poate face să te întrebi dacă ai fost cu adevărat mântuit. Acesta este un semn bun şi una dintre cele mai sigure dovezi ale unei autentice naşteri din nou, a unei renaşteri spirituale veritabile.
Duhul Sfânt este ca un om care intră cu o lampă într-o cameră întunecoasă şi murdară, iar lucrurile cu care te-ai deprins să trăieşti în întuneric îţi vor repugna în lumină.
Astfel, ajungi să înţelegi natura cazului tău şi faptul că ai nevoie de o lucrare mai adâncă a harului decât aceea care te scoate din iad şi te duce în cer. Vei începe să strigi ca psalmistul din vechime, marcat de amărăciunea descoperirii de sine:
„Iată că sunt născut în nelegiuire,
şi în păcat m-a zămislit mama mea.
Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii:
fă dar să pătrundă înţelepciunea în lăuntrul meu!...
Întoarce-Ţi privirea de la păcatele mele,
şterge toate nelegiuirile mele!
Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,
pune în mine un duh nou şi statornic!
Nu mă lepăda de la faţa Ta
şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt!
(Psalmul 51:5-6, 9-11)