Fragment din cartea Tandrețea luptătorului de Stu Weber
„Discuția mesenilor se îndreptă înspre ce găsesc femeile atrăgător la bărbați... O fată spuse că îi plac bărbații cu ochi negri... O alta, că preferă bărbații puternici, cu musculatură pronunțată. O alta le spuse că o atrag bărbații cu barbă. Apoi cineva întrebă: «Deirdre, ce iubești la un bărbat?» Au tăcut cu toții, așteptând.
Duse cârpa la gură. Focul ardea, încălzindu-i spatele.
«Este bine ca bărbatul să fie puternic, rosti ea. Un bărbat puternic poate face multe lucruri. Însă un bărbat puternic și tandru este minunat. Un bărbat trebuie să fie inteligent, cu siguranță, însă dacă este și smerit, aceasta îl face și mai irezistibil... un bărbat suficient de puternic să trăiască o viață disciplinată, însă blând cu greșelile altora... un bărbat de o onestitate mai presus de orice îndoială, însă plin de bunătate... un bărbat care să aibă curajul de a duce la îndeplinire o sarcină chiar dacă i-ar lua ani de zile, chiar dacă este monoton, ostenitor sau dureros, și asta pur și simplu pentru că este datoria lui... un bărbat care să își asume curajul credincioșiei. Iubesc toate aceste lucruri la un bărbat.» Se așternu... tăcerea.”
-- Robin Hardy, fragment din „The Chataineʼs Guardian”
Ni se întâmplă de câteva ori în viață să întâlnim un bărbat care ne atrage atenția. Prezența lui umple încăperea. Carismatic, dar cu esență. Plin de siguranță, dar smerit. Cu autoritate, dar plin de har. Emanând putere, dar un tovarăș îmbietor. Parcă și-ar fi petrecut întreaga viață la gura izvorului-mamă. A sorbit pe nerăsuflate din vâna de apă a masculinității.
Cu cât știi mai multe despre el, cu atât parcă ai mai multe de aflat. Caracterul său te îndeamnă să-i calci pe urme. Un om de succes, și-i șade bine. Familia îi reflectă calitățile de lider. Este tipul de bărbat cu care ai vrea să iei micul dejun. Să mergi la pescuit. Să îl cunoști. De la care să înveți. Spre care tinzi, pe care să vrei să-l întreci.
E un bărbat care tocmai asta este: un bărbat.
Cu ani în urmă am avut prilejul să întâlnesc un astfel de bărbat. Proprietar de pământuri, fermier, liderul unei comunități, era persoana cea mai respectată și influentă din întreaga regiune. Însă preocuparea lui majoră o constituia familia sa numeroasă și activă. În ciuda multelor sale îndatoriri, găsea întotdeauna timp pentru tribușorul lui. Pe copii nu îi socotea un moment de divagație. Dimpotrivă, în orice conversație pe care o purtai cu el, includea mereu referiri la ei. Își dădea seama că, în pofida enormei sale bogății, singura moștenire pe care o va lăsa lumii erau fiii și fiicele lui. Și mai avea un simț bine dezvoltat al lucrurilor spirituale. Părea să aibă o viziune mai largă decât el însuși. Avea sentimentul veșniciei. Le avea pe toate: binecuvântările râvnite de orice bărbat erau toate ale sale – bogăție, onoare, familie, sănătate. Iar la baza acestora, asemenea unei trainice temelii, avea un caracter veritabil.
Numele lui era Iov.
L-am întâlnit pe cele mai străvechi pagini ale Scripturii, în cartea ce-i poartă numele:
Era în țara Uț un om care se numea Iov. Și omul acesta era fără prihană și curat la suflet. El se temea de Dumnezeu și se abătea de la rău. I s-au născut șapte fii și trei fete. Avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi, cinci sute de măgărițe și un foarte mare număr de slujitori. Și omul acesta era cel mai cu vază din toți locuitorii Răsăritului. Fiii săi se duceau unii la alții și dădeau pe rând câte un ospăț. Și pofteau pe cele trei surori ale lor să mănânce și să bea împreună cu ei. (Iov 1:1-4)
Devenise o tradiție. Aveau un sistem bine închegat. Cu prilejul fiecărei aniversări, trupa se aduna să sărbătorească împreună. Își aparțineau unul altuia, iar ancora din centrul lucrurilor era Tata.
Și după ce treceau zilele de ospăț, Iov îi chema și sfințea pe fiii săi: se scula dis-de-dimineață și aducea pentru fiecare dintre ei o ardere de tot. Căci zicea Iov: „Poate că fiii mei au păcătuit și au supărat pe Dumnezeu în inima lor.” Așa avea Iov obicei să facă. (Iov 1:5)
Bărbatul din Uț își purta familia în suflet. Chiar după ce copiii au crescut, devenind adulți, el încă îi păstra acolo. Adânc în inima sa. Și în timpul zilei, ani de-a rândul, el se ruga pentru ei, gândindu-se: Copiilor se pare că le merge bine, dar... poate că îmi scapă mie ceva. Totul pare în regulă văzut din afară, însă doar Dumnezeu vede inima. Cine știe? Poate că unul dintre ei trece printr-o experiență-limită. Poate că un altul are de făcut o alegere deficilă ce-l va înstrăina de planul lui Dumnezeu.
Iov era susținătorul familiei sale. Și el avea viziune. Se pare că era foarte generos, dar susținerea trecea dincolo de simpla asigurare a bunurilor materiale. Rugându-se în fiecare zi pentru copiii săi acum adulți și purtându-i în inima sa, el privea mereu înainte. Întotdeauna cu ochii în zare, cercetând drumul, adulmecând potențialele pericole, mereu vigilent la elementul neprevăzut.
Povestea continuă (v.8). Undeva, în locurile cerești, Domnul Însuși ținea o adunare de judecată. El îi vorbește lui Satan, marele dușman al tuturor oamenilor și al familiilor, iar acest bărbat, Iov, este subiectul conversației lor. Domnul îi spune: „L-ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău.”
Satan dă din umeri cu nepăsare și răspunde, analizând starea de lucruri: „Bineînțeles, doar este unul dintre protejații Tăi. Se înțelege că Te are la suflet. Are toate avantajele de partea lui. Cine nu ar fi ca el în locul lui? Te porți cu el cu mănuși, de parcă ar fi un copil. Dar încearcă numai să îi iei câteva dintre jucăriile favorite, atunci să vedem ce întorsătură vor lua lucrurile!”
Știți ce a urmat. Din motive ce depășesc înțelegerea noastră, Satan primește o oarecare libertate pentru a face exact ceea ce lui îi aduce mai multă plăcere: să distrugă viața unui om. I s-au pus limite; nu poate să treacă dincolo de acestea. Însă pentru o scurtă vreme, el este autorizat să își așeze mâna blestemată peste viața acestui om ales. Și pentru că i s-a dat această ocazie, el își revarsă toată urâțenia asupra lui Iov.
Într-o suită de catastrofe ucigătoare, Iov își pierde afacerile, averea, sănătatea și pe toți cei zece copii atât de iubiți lui. Aflat pe culmile suferinței, soția lui îl batjocorește, vorbindu-i în cuvinte usturătoare. Prietenii îl împung zeflemitor și îl acuză. Iar brusc, cerul amuțește. Dumnezeul căruia Iov I-a servit cu atâta credincioșie pare să fie prins cu alte treburi. Strigătele și gemetele disperate ale lui Iov sunt trimise acum în mesageria vocală a cosmosului. Brusc, fermierul prosper din ținutul Uț se trezește cum nu se poate mai singur.
Întrebarea pe care și-o pun în acest punct cititorii, Domnul, Satan și stăpânirile celeste este una crucială. Va rămâne Iov același? Va rămâne el bărbatul autentic? Sau se va pierde cu firea? Se va prăbuși, dezintegrându-se? Se va dezice de tot ce a fost până acum? Își va abandona acel singur lucru care i-a mai rămas – caracterul, esența naturii unui bărbat?
Unele lucruri ne pot fi luate. Altele nu ne pot fi smulse. Îmi amintesc de prima mea ședere mai îndelungată departe de casă. Eram în primul an de studenție. Nemaiumblând până atunci la răsărit de Idaho, mă confruntam cu perspectiva unui întreg semestru într-o zonă străină mie, căreia i se zicea „Illinois”. Putea fi la fel de bine și Siberia. Sau Marte. Aveam senzația că va dura o veșnicie. Pentru un flăcău învățat cu munții de pe coasta vestică, Illinois-ul părea o întindere lipsită de orizont. Pământul cenușiu și neted, zilele sumbre – totul părea să găzduiască o lâncezeală ce urma să se întindă până în eternitate. Nu-mi doream nimic mai mult decât să mă văd întors acasă. Visam cu ochii deschiși la aceasta. Tânjeam după aceasta. Concepeam o mie și unul de motive rezonabile care să mă determine să îmi adun lucrurile, să las în urmă școala și să o pornesc înapoi înspre vest. Însă din motive pe care nici măcar nu le puteam articula la vremea aceea, am suportat acea stare de fapt.
Într-un final, după luni de zile de suferință ce mi-au amorțit simțurile, m-am înapoiat acasă. Îndată ce am coborât din tren, ieșind din mulțimea de oameni, tata a apărut în fața mea și mi-a strâns mâna. Nu voi uita niciodată ce mi-a spus atunci.
„Fiule, ai ceva ce nimeni nu-ți va putea răpi vreodată. Este în lăuntrul tău. E ceva ce transpare din tine. E un semn de creștere.”
Avea dreptate. Oamenii, evenimentele, planurile răufăcătorilor, dezastrele, catastrofele te pot lipsi de anumite lucruri. De lucrurile exterioare ție. Însă nimeni nu-ți va putea răpi vreodată ceea ce este în interiorul ființei tale – inima, sufletul, caracterul. Le poți doar lepăda, dar nimeni nu ți le poate lua cu sila.
Această întrebare aștepta răspunsul lui Iov. Și aceasta este întrebarea ce i se pune fiecărui bărbat. Când lucrurile din preajma ta îți sunt luate, ce se întâmplă în interiorul tău – acolo unde conviețuiești cu tine însuți? Oare va supraviețui caracterul? Iov a adus dovada bărbăției sale. Din această povestire s-a născut ceea ce oamenii au numit „răbdarea lui Iov”. Cred că această sintagmă este una prea ieftină. Iov demonstrează ceva mai durabil și mai puternic decât simpla răbdare. Străpungând luminos întunecoasa oroare a nenorocirilor și a pierderii, viața lui este mărturia a ceea ce eu cred că este calitatea cea mai fascinantă a unui bărbat. Atributul său de onoare. Numiți-o răbdare dacă așa socotiți de cuviință. Eu o numesc puterea răbdării nebiruite.