Viața creștină este mai mult decât „a încerca să recapeți acel sentiment din nou”
Mulți dintre noi, atunci când am venit pentru prima dată la credință, ne-am simțit electrizați de Evanghelie și captivați de Duhul. Scriptura părea să prindă viață înaintea ochilor noștri. Fiecare predică ne atingea inima. Închinarea ne mișca până la lacrimi. Rugăciunea venea mai ușor. Tânjeam după părtășia cu comunitatea credinței.
Dar, în timp, experiența emoțională a început să fie diferită. Culmile nu mai erau la fel de înalte. Entuziasmul nostru s-a diminuat. Am continuat să facem lucrurile creștine care marchează o viață credincioasă: să-i slujim pe alții, să ne citim Bibliile, să ne închinăm și să dăruim. Însă bucuria de la început nu mai era la fel. Iar acum, peste tot, există biserici pline de oameni care își fac datoria din obișnuință, tânjind să simtă din nou acea scânteie. Cu toții, „încercăm să recăpătăm acel sentiment din nou”.
Când focul se stinge
Pentru mulți dintre noi, când acele sentimente inițiale de entuziasm se estompează, ne întrebăm dacă nu cumva am pierdut „dragostea dintâi”, așa cum i-a spus Isus bisericii din Efes (Apoc. 2:4). Dacă nu mai sunt „îndrăgostit” de Domnul ca la început și dacă nu mai simt aceeași bucurie și același entuziasm față de lucrurile spirituale, înseamnă că dau înapoi? Regresez?
Pentru că tindem să măsurăm lucrarea lui Dumnezeu prin prisma experienței noastre, credem că El „Se arată” doar atunci când simțim ceva anume. Presupunem că este aproape doar când ne simțim plini de pasiune.
Așadar, ce se întâmplă când nu mai simțim acel entuziasm? Presupunem unul din două lucruri: fie Dumnezeu este departe, fie este ceva în neregulă cu noi. Și, din moment ce știm prin credință că Dumnezeu promite să nu ne părăsească niciodată, suntem mai înclinați să alegem a doua explicație. Ceva nu este în regulă cu mine. Credința mea nu funcționează cum trebuie. Sunt un fals spiritual.
Băncile bisericilor din întreaga lume sunt pline de creștini care ascultă predici și cântă cântări, dar care, în adâncul inimii lor, sunt convinși: Sunt un eșec spiritual pentru că nu simt tot ceea ce ar trebui să simt.
Această presupunere pare să aibă sens. Însă, de foarte multe ori, este greșită.
Sezonul mângâierii
Primii ani ai vieții creștine includ adesea un sezon pe care mulți pastori și teologi l-au numit „mângâiere”. Este entuziasmul care marchează convertirea sau trezirea noastră inițială la dragostea lui Dumnezeu. Este un dar. Este ca laptele pentru pruncii spirituali. Dumnezeu, în bunătatea Sa, pătrunde în inimile noastre și ne oferă o experiență de bucurie și dulceață.
Dar sezonul mângâierii nu este permanent. Iar această temporaritate nu se datorează faptului că Dumnezeu ar fi zgârcit, ci pentru că este un Tată. Noul Testament presupune că vom crește. Pavel îi mustră pe corinteni pentru că încă beau lapte când ar trebui să fie pregătiți pentru hrană tare (1 Cor. 3). Viața creștină este un proces de dezvoltare. Bebelușii nu sunt meniți să rămână bebeluși. Da, perioada timpurie a credinței poate fi marcată de intensitate emoțională, dar asta nu înseamnă că era și marcată de maturitate.
Eram nou-născuți spirituali, cu ochii larg deschiși de uimire înaintea frumuseții lui Dumnezeu și a Evangheliei. Este o experiență frumoasă și ar trebui să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru ea. Atunci Dumnezeu ne-a umplut inimile de dor după El. Atunci frumusețea lui Dumnezeu ne-a ridicat din noroi suficient cât să vedem munții. Ar trebui să ne dorim să experimentăm acest fel de uimire pe măsură ce înaintăm în credință.
Dar iată realitatea: pe măsură ce ne apropiem de Dumnezeu, vom întâlni straturi mai adânci de necredință, autosuficiență, frică, mândrie, invidie, poftă și mânie care încă locuiesc în inimile noastre. Oricât de frumos ar fi sezonul mângâierii, urmează un alt sezon…
Sezonul pustiei
Ce le-a spus Moise copiilor lui Israel? „Adu-ți aminte de tot drumul pe care Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în acești patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească și să te încerce, ca să-ți cunoască pornirile inimii și să vadă dacă ai să păzești sau nu poruncile Lui” (Deut. 8:2).
Eliberarea lui Dumnezeu nu a fost sfârșitul istoriei. A urmat pustia. Pustia a fost un test, menit să scoată la iveală ce era în inimă.
La fel este și pentru noi. În primele zile, valurile mângâierii ne ridică. Mai târziu, valurile se retrag și începem să observăm ce se află sub suprafață. Tot gunoiul de pe fundul lacului începe să iasă la iveală pe măsură ce apele mângâierii se retrag și vedem ce este cu adevărat în inimile noastre. Mânia pe care credeam că am învins-o revine. Compulsiile pe care le consideram înfrânte reapar. Mândria despre care nici nu știam că există ne umflă încă ego-ul. Dintr-odată, viața spirituală se simte mai puțin ca plutirea și mai mult ca un drum anevoios.
Soluții contrafăcute
Când viața creștină nu mai arată cum arăta odinioară, presupunem că trebuie să facem orice pentru a genera din nou acel sentiment. Așa că căutăm metode, tehnici și „trucuri”. Căutăm echivalentul spiritual al unui antrenor din pauza meciului care să ne umple voința de pasiune ca să rezistăm încă o săptămână.
Uneori facem asta prin închinare. Alteori prin tabere. Alteori prin cultura conferințelor. Alteori prin „rutine noi” și „strategii proaspete” și o căutare constantă a următoarei scântei. Uneori prin discipline spirituale.
Apelăm la voință pentru a fabrica din nou sentimentul de mângâiere. Cultivăm o imagine de „creștin bun”. Ne rugăm așa cum ne imaginăm că s-ar ruga un creștin bun. Vorbim sau acționăm într-un mod evlavios. Dar, în realitate, Îi oferim lui Dumnezeu un avatar, nu pe noi înșine. Și apoi ne mirăm de ce ne plictisim. Sau de ce pare fals. Sau de ce nu vedem schimbarea pe care ne-o dorim.
Abordarea mai bună este să recunoaștem și să admitem de ce ne este greu să fim prezenți în rugăciunile noastre, de ce ne luptăm să credem Cuvântul lui Dumnezeu, de ce opunem rezistență acestei „excavări” a inimii noastre. Urmând exemplul psalmistului, nu ar trebui să venim la Dumnezeu cu o evlavie lustruită. Ar trebui să începem de acolo de unde este inima noastră în acel moment. De ce prosperă cei răi? De ce este mâhnit sufletul meu? De ce m-a părăsit Dumnezeu? De ce nu simt acum ceea ce ar trebui să simt? Aceasta este rugăciunea sinceră. A te apropia de Dumnezeu în adevăr.
Ce este mai bine? Să ne simțim „înflăcărați” pentru Domnul sau să simțim focul Domnului care ne expune și ne arde păcatele? Sincer, îmi place mult mai mult senzația de a fi „în flăcări” decât să simt convingerea arzătoare a sfințeniei care îmi descoperă păcatul și neprihănirea de sine rămase. Dar tocmai această a doua experiență marchează creșterea adevărată în evlavie.
Citește anotimpurile
Umblarea prin credință poate începe cu sentimentul de mângâiere și pot exista anotimpuri în care aceste trăiri revin. Dar tocmai umblarea prin credință și nu prin vedere (sau prin simțire!) ne duce în pustie și uneori într-o dezolare mai profundă, când Dumnezeu pare absent, nu doar distant.
La final, însă, scopul călătoriei este părtășia cu Dumnezeu: să-L cunoaștem, să rămânem în El, să-L primim și să ne oferim pe noi înșine Lui, să ne încredem și să depindem de El pe măsură ce mergem înainte.
Când Dumnezeu pare departe, nu presupune că nu-I pasă. Și nu presupune că experiența aceasta înseamnă că este ceva în neregulă cu tine. Adesea, acesta este modul lui Dumnezeu de a ne maturiza. Mai bine să nu întrebăm „Cum să recuperez sentimentul?”, ci „Doamne, cum arată credincioșia Ta aici?”
Credincioșia în dezolare înseamnă să ne prezentăm așa cum suntem, fără dorința de a-L impresiona pe Dumnezeu sau pe altcineva. Recunoaștem sentimentul de distanță. Perseverăm în ascultare chiar și fără o recompensă emoțională imediată. Nu mai încercăm să ne acoperim inadecvarea prin „comportament bun”. În schimb, ne expunem inimile și recunoaștem că are nevoie de vindecare.
Apropie-te de Dumnezeu. Tu apropie-te. Nu versiunea ta ideală, ci tu, cu tot haosul pe care pustia l-a scos la lumină. Aceasta este umblarea prin credință.
Despre autor:
Trevin Wax este vicepreședinte pentru resurse și marketing la North American Mission Board și profesor invitat la Cedarville University. Fost misionar în România, Trevin este editorialist constant la The Gospel Coalition și a contribuit la The Washington Post, World și Christianity Today. A predat cursuri despre misiune și lucrare creștină la Wheaton College și a susținut prelegeri despre creștinism și cultură la Oxford University. Este editor fondator al The Gospel Project, a slujit ca editor pentru Christian Standard Bible și este în prezent cercetător asociat la The Keller Center for Cultural Apologetics. Este autorul mai multor cărți, inclusiv The Gospel Way Catechism, The Thrill of Orthodoxy, The Multi-Directional Leader, This Is Our Time și Gospel Centered Teaching. Podcastul său se numește Reconstructing Faith. El și soția sa, Corina, au trei copii.