Sunt născut în București în data de 22.01.1986, al doilea din șase frați (trei băieți și trei fete). Am învățat despre Cristos de la mama, care a reușit prin mult efort și rugăciune să ne țină pe toți lângă Cristos. Iar când unul dintre noi s-a îndepărtat de Adevăr, a avut suficientă lumină sădită în el pentru a găsi din nou calea.
Mama nu găsise adevărata credință atunci când mă purta în pântec și pentru o vreme s-a luptat cu gândul de a mă avorta. Așadar s-a dus o luptă pentru viața mea încă dinante de a respira prima gură de oxigen. Printr-un miracol tata a reușit să o convingă pe mama să mă păstreze. Apoi pe când eu aveam patru anișori mama l-a cunoscut pe Cristos care i-a schimbat viața, implicit pe a noastră, a copiilor ei.
Pe când eram doar un prunc am introdus mâna în cușca câinelui bunicilor și pentru că era foarte rău a încercat să mi-o muște, însă nu a reușit să-mi prindă decât degeul mare pe care mi l-a scurtat un pic. Mă gândesc astăzi că acesta a fost primul mare miracol al vieții mele de după naștere, (desi pare insignifiant), pentru că dacă ar fi reușit să-mi smulgă chiar numai degetul mare ar fi fost o turnură majoră a viții mele, nu aș mai fi putut să-i cânt laude lui Dumnezeu cu chitara și pianul.
Apoi în adolescență, influențat fiind de un soi de mândrie infantilă, am vrut să le arăt unor prieteni ce talentat sunt la sărituri în apă (făceam polo pe vremea aceea) și am sărit într-un râu care deși părea foarte adânc avea doar 30 de cm adâncime. Am sărit de la vreo doi metri și m-am înfipt pur și simplu cu capul printre pietre de râu. Acesta ar fi putut fi sfârșitul meu sau aș fi putut rămâne paralizat pe viață, însă doar mi-am spart capul fără alte urmări grave. Am știut în acel moment că Dumnezeu mi-a protejat colona pentru că am simțit cum s-a înfierbântat tot spatele ca și cum mi-aș fi rupt ceva, însă când m-am ridicat în picioare nu am avut nimic. A fost un miracol pe care nu-l pot exprima în mai multe cuvinte, știu doar că Dumnezeu a lucrat.
Tot în copilărie, la vârsta de 7 ani am simțit chemarea de a propovadui Scriptura toată viața. Din acel moment am început să mă pregătesc în această direcție. Pentru că îmi place muzica am învățat să cânt la pian și chitară, apoi am început să compun cântece, iar la 19 ani am înfiițat trupa Profidesc cu care slujesc și astăzi și cu care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am înregistrat 4 albume. Tot la 19 ani am fost admis la Institutul Teologi Penticostal – secția pastorală, pe care l-am absolvit în 2009. Apoi am început să scriu. Prima carte a apărut în 2012, o carte despre muzică și nu numai, intitulată Viața – un cântec de laudă, după care au apărut alte două, Iubind și după binecuvânare și Duhul Sfânt într-un pumn de țărână. Momentan se lucrează la a patra carte.
De ceva vreme simt un imbold puternic în inimă, imbold de a-mi exprima gândurile și ideile pe un blog așa că, cu ajutorul unor prieteni dragi, a luat ființă acest blog. L-am intitulat Firimituri care satură pentru că știu că nimeni în afară de Cristos, nu este pâinea vieții, însă noi suntem cei care împărțim lumii frânturi din El, fiecare firimitură din El, fiecare moment pe care L-a trăit, fiecare Cuvânt pe care L-a rostit are putearea de a sătura. Fiecare persoană care L-a descoperit trebuie să-L împartă cu alții. Trebuie să împărțim lumii frânturi din Cristos, să-i facem pe alții să se îndrăgostească de El până în clipa în care îl vom vedea în toată frumusețea și splendoarea Lui. Acesta este visul vieții de creștin. Să te întâlnești cu Cel căruia noi ca și oameni îi datorăm totul pentru că Biblia spune: ”Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36).
Vă mulțumesc că ați ales să citiți aceasată scurtă prezentare și că vizitați acest blog. Vă doresc numai har în tot ce faceți.
Cu drag și prețuire,
Toni Berbece.
articol preluat de pe https://toniberbece.ro/despre-autor/