Vorbind mereu despre Celestin, timpul zbura, iar baietasul nostru de opt ani, Cristin, isi dublase varsta. Trasaturile lui frumoase de copilas fusesera de mult timp alungate pe raul vietii. In loc ramase chipul unui adevarat tanar, incarcat de visuri. Insa tristetea se cuibarise chiar si‑n cele mai frumoase zambete ale baiatului, caci, iata, erau cativa ani de cand bunicul sau trecuse la cele vesnice. Cea mai mare mostenire pe care i‑o lasase era Celestin, promisiunea divina ca Atotputernicul nu va sta nepasator fata de potopul de desfrau care se dezlantuise pe pamant. Cel Preainalt va trimite in Betel o raza de speranta, un adevarat balon de oxigen pentru aceasta omenire sufocata de pacat.
As incepe cu sfarsitul copilariei mele care striga dupa adevar si bajbaia in intuneric, cautand o explicatie care sa‑mi arate cine sunt eu si cine este masura tuturor lucrurilor. Aici este punctul in care mi‑as fi dorit sa ascult aceasta poveste plina de talc si de raspunsuri la intrebarile mele, apuse cu mult timp in urma, sub negura timpului.
Pe nesimtite, linistea se instala in camera de zi a batranului, aducand cu ea o binemeritata pauza pentru mos Martin. Asa cum facea de obicei, ori de cate ori avea putin timp liber, bunicul nostru isi lua cea mai veche carte din biblioteca, Biblia imbracata in piele, usor roasa de rugina timpului, si un jurnal mare, imbracat si cusut si el in piele rezistenta. Daca in Cartea Cartilor gasea mereu vocea Stapanului sau, care‑l mangaia, il imbarbata si, pe alocuri, il si dojenea, asemenea unui tata grijuliu, in jurnal isi regasea glasul inimii, cernut de‑a lungul a zeci de ani. Paginile jurnalului erau usor ingalbenite din cauza trecerii timpului, iar pe multe dintre ele se vedeau urme de stersaturi usoare, caci multe lacrimi vesele si triste isi gasisera mormantul acolo.
Tot rasfoind jurnalul, ochii bunicului zabovira asupra datei de 12.02.1982: „Azi Dumnezeu mi‑a daruit o mare binecuvantare, mi s‑a nascut primul baiat si am meditat la datoria mea de parinte. In fiecare clipa, nu trebuie sa uitam ca ne crestem copiii nu pentru aplauzele acestei lumi, nici pentru bogatiile ei. Ne crestem copiii pentru cruce, pentru rastignire fata de lume, cu alte cuvinte, pentru gloria Lui. Ni s‑au incredintat copiii si familia noastra pentru gloria Lui, nu ca sa‑i transformam in idoli, spre pierzarea noastra. Sa ne rugam pana cand Hristos va lua chip in ei!”