Un scriitor tânăr, condamnat la solitudine, ne povesteşte întâmplările vieţii sale de odinioară. Se gândeşte că este de datoria lui să raporteze fără milă toate cele întâmplate cu el şi cu cei din jurul lui, în timpul povestirii neîncetat cautâ cauza întâmplărilor. Însăşi titlul se referă la acest lucru: un scriitor, conform naratorului, parcă tot timpul ar căra cu el o cameră de luat vederi, care încontinuu este în funcţiune, şi care înregistrează gesturile tuturor din jur.
Textul astfel are două hipostaze, două forme de apariţie: pe de o parte este şirul unor întâmplări triste, iar pe de altă parte este rătăcirea în căutarea răspunsurilor şi totodată amărăciune din cauza multitudinii lor.
Din relaţia, conflictul acestor două hipostaze provine însăşi tensiunea textului, care deşi personal şi pasional, totuşi stăpâneşte propria patimă.
Ebben a regényben egy magányra ítélt fiatalember meséli az életét, aki ráadásul író. Mivel úgy gondolja, ekként feladata az, hogy másokkal és önmagával szemben kíméletlenül számoljon be mindenrõl, ami történt, a történet mesélése közben szüntelenül az események okait keresi. Maga a cím is erre utal: egy író, mondja a narrátor, mintha mindig egy kamerát hurcolna magával, amelyet soha nem kapcsol ki, s amely az õ gesztusait éppúgy rögzíti, mint a máséit.