Inima omului. Goală, tulburată, întristată sau zdrobită.
Inimă veselă, înţeleaptă, zburdalnică.
Neclintită, neîmblânzită sau neînfricată.
Inimă de ceară, împietrită, pervertită.
Inimă cât un purice, temătoare, tremurând ca o frunză în adierea dimineţii.
A avea ceva pe inimă, a-ţi călca pe inimă, a ţi se rupe inima - expresii pline de semnificaţii. A ţi-o dărui „cu dragă inimă” cuiva parcă ales încă de la facerea lumii, suflet-pereche.
Scriptura ne aminteşte o stare de agregare a inimii, văzută ca sediu al sufletului, izvor al vieţii. Aceasta poate fi curată, neprihănită: „Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu”.
Sursă a creativităţii, a iubirii, a curajului, a credinţei, inima este tocmai esenţa existenţei noastre, centrul fiinţei, fântâna din care ne adăpăm. Nu degeaba Creatorul a plasat-o în mijlocul corpului uman. Pentru a ne regăsi, rătăciţi în nesfârşite tranziţii cotidiene, va trebui să o re-poziţionăm, la rândul nostru, în centru.
John Eldredge, în această inedită colecţie de meditaţii pe tema inimii, a dragostei, propune o călătorie pe un tărâm insuficient explorat. Cartea pare o acţiune de comando spiritual, ce îşi propune recuperarea unei comori extrem de preţioase. O lectură plină de sens pentru fiecare din cele 365 de zile ale anului.