"Cântarea Cântărilor" este unul dintre cele mai frumoase poeme care au fost scrise vreodată. De-a lungul secolelor limbajul său captivant şi sublimele figuri de stil i-au încântat pe cititori. Dar de ce este inclus în Scriptură acest tandru poem despre iubire? Cum trebuie interpretat? Pentru mulţi este un lucru de neînţeles.
Watchman Nee consideră că este posibil să fie descoperite în cadrul poemului toate principiile necesare dezvoltării vieţii spirituale. În acest comentariu, el cercetează relaţia personală dintre credincios şi Domnul său. Descoperirile lui sunt pentru toţi cei care doresc întărirea dragostei lor şi, prin aceasta, găsirea bucuriei şi mulţumirii depline.
DIN INTRODUCERE
Titlul cărţii este dat de primul verset al primului capitol. Este „Cântarea cântărilor, făcută de Solomon “. Cântarea vorbeşte despre Solomon, pe care trebuie să-l vedem ca pe un monarh în plină glorie a domniei sale. Sub acest aspect, el ne apare ca o prefigurare a Domnului Isus Hristos în viaţa biruitoare a învierii şi a înălţării Sale. Când David l-a ucis pe Goliat şi a triumfat asupra acelui mare vrăjmaş, biruinţa lui îndrepta atenţia către biruinţa lui Hristos, prin crucea Sa, asupra puterii Diavolului.
Solomon, primind roadele victoriei lui David, a venit la cârma ţării ca împărat al păcii, dar anticipându-L pe Domnul Isus, întronat în Ceruri cu toată puterea şi autoritatea Lui. Prin urmare, Cântarea Cântărilor îl are pe El în centru, în capacitatea şi autoritatea reprezentate de împăratul Solomon. Părtăşia împărătească, spre care suntem îndrumaţi şi care este simbolizată de tânăra Sulamită, se află pe acest tărâm de slavă, unde Domnul nostru, pe Tronul Lui şi în împărăţia păcii Sale, este atât de bine prefigurat de acest monarh puternic.
Deci intrăm pe un teritoriu în care bătălia cu duşmanul este deja câştigată. Pacea domneşte, iar Solomon este un împărat care a fost înălţat în glorie. Aşa începe cartea şi astfel îl putem contempla pe Domnul nostru preaslăvit. Legătura noastră cu El, prezentată aici alegoric, nu este ca aceea dintre Ionatan şi David, ci ca relaţia dintre Sulamita şi împăratul Solomon. Ionatan l-a îndrăgit pe Da vid din cauza marii sale biruinţe asupra puternicului Goliat, dar Sulamita îl iubea pe Solomon pentru ceea ce era el. înţelegem că unii credincioşi îl iubesc pe Domnul Isus pentru marele Său triumf de la cruce, asupra puterilor răului. Totuşi, mai sunt şi alţii care-L iubesc nu numai pentru lupta şi biruinţa de la cruce, ci pentru tot ceea ce este El acum, sus în Ceruri, întronat la dreapta Tatălui. Crucea reprezintă bătălia prin care Domnul îşi stabileşte autoritatea imperială, în timp ce viaţa Lui cerească îl arată domnind triumfător. Împărăteasa din Seba mai întâi a auzit despre faptele măreţe ale lui Solomon. După ce l-a şi văzut pe Solomon, aşezat pe tronul său, atracţia ei s-a îndreptat către împăratul însuşi.
În acelaşi mod, credincioşii trebuie să-L iubească pe Domnul Isus nu numai pentru biruinţele asupra vrăjmaşilor, aşa cum s-a întâmplat cu Ionatan şi David, ci, mai degrabă, aşa cum îl iubea Sulamita pe Solomon, pentru El însuşi. De aceea cartea aceasta îşi propune să ne călăuzească pe drumul cunoaşterii Lui ca împăratul care domneşte şi să ne aşeze alături de El, ca obiect al dragostei Lui supreme.
Experienţa Sulamitei este reprezentativă, mai degrabă, pentru credinciosul individual, nu pentru întreaga Biserică. în Scriptură, femeia reprezintă un stadiu al experienţei subiective, iar dorurile fetei indică mai degrabă încercările spirituale ale un singur credincios decât ale Bisericii luate în totalitate. Este descris începutul unor căutări stăruitoare după Domnul, până când astfel de doruri ating punctul culminant în cea mai deplină dintre comuniuni.
Miezul cel mai adânc al cărţii vorbeşte despre comuniune spirituală. Este o carte pentru inimă. De aceea, nu este necesar să aflăm din câte părţi este făcută. Istoria consemnată în ea curge fără întrerupere. Nu este o aglomerare de fraze neesenţiale, de fragmente de povestiri luate de ici-colo. Centrul de greutate constă în fazele progresive ale înaintării credinciosului către Domnul. Este cuprinsă experienţa unei vieţi întregi, iar mişcarea este în sus, peste multe trepte. Ţelul ultim este cel despre care a scris Guyon în „ Torente spirituale" („Spiritual Torrents”) sau Jessie Penn-Lewis în „Patru planuri ale vieţii spirituale" („Four planes of spiritual life”). Toate acestea sunt de o natură similară.
Cartea li se adresează acelora care sunt născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu şi care sunt stârniţi de dorinţa înflăcărată după o cunoaştere mai adâncă a lui Hristos. Nu sunt pomenite deloc lucrurile care ţin de mântuire. Accentul nu cade pe lucruri referitoare la păcătos, ci pe cele legate de înaintarea credinciosului. Nu sunt vizaţi cei care nu sunt în Hristos, ci aceia care-I aparţin Domnului. în consecinţă, nu este explicată nicăieri calea mântuirii, ci sunt arătate dorinţele fierbinţi alt credinciosului după o apropiere mai mare de Hristos. Nu se vorbeşte despre credinţă, ci despre dragoste. Dragostea flutură ca o flamură peste toată „ Cântarea“. „Steagul dragostei“ ar putea foarte bine să fie însemnul nostru.
Aceasta este o carte de poezie. Preia limbajul înflorat, ritmul şi expresiile specifice rostirii poetice, pentru a descrie experienţe spirituale. în multe locuri, atenţia se poate îndrepta spre conceptul mintal, nu spre înşiruirea cuvintelor. Pe tărâmul închinării pure, cuvintele aduc, în chip necesar, o limitare.
Cântarea Cântărilor şi Evanghelia după Matei afirmă două aspecte diferite ale relaţiei Domnului Isus cu cel credincios. în domeniul responsabilităţii, relaţia este aceea dintre Suveran şi supus. Aceasta este imaginea înfăţişată de Matei în Evanghelia lui. în privinţa comuniunii, relaţia este cea dintre soţ şi soţie. Aceasta este imaginea din Cântarea cântărilor.
În încheiere, aş dori să explic câteva principii ale exegezei. în primul rând, expunerea fiecărui paragraf trebuie să aibă legătură cu tema centrală a cărţii, care, în cazul nostru, este o istorie spirituală. în al doilea rând, înţelesul fiecărei fraze trebuie, pe de o parte, să fie în concordanţă cu contextul şi, pe de altă parte, să fie alăturat temei interioare care străbate întregul. în al treilea rând, când Domnul nostru a explicat pildele capitolului 13 din Matei, El a comentat în detaliu anumite porţiuni, iar altele nu le-a comentat deloc. Cartea de faţă fiind o alegorie, ea trebuie tratată în acelaşi mod. Nu toate porţiunile ei necesită comentariu. în al patrulea rând, investigând terminologia numelor, ar trebui să aflăm mai întâi înţelesul intrinsec al fiecărui cuvânt şi abia apoi să căutăm explicaţii suplimentare prin intermediul istoriei biblice. în al cincilea rând, când vorbeşte despre mire şi mireasă, cartea se inspiră constant din alte lucruri luate ca analogii. Caracteristicile de bază sunt toate în limbaj figurat, în timp ce pildele sunt toate simbolice. Figurile de stil sunt uşor de înţeles, dar sensul simbolurilor poate fi înţeles numai în acord cu metoda biblică şi învăţătura divină. Adesea, natura limbajului figurat şi cea a simbolismului coincid, dar, uneori, pot fi uşor diferite sau chiar să aibă cu totul alt înţeles.
Oricum, nu e cazul să ne ocupăm de astfel de diferenţe. Nu trebuie decât să ne întrebăm: La ce se referă pasajul? Nu rareori, simbolismul poate exprima ceva ce nici o figură de stil nu poate reda. De exemplu, în Apocalipsa 1:15: „Picioarele Lui erau ca arama aprinsă". Acesta este simbolism - plin de înţelesuri, dar nu la fel de uşor de înţeles ca „picioarele Lui", despre care oricine ştie că reprezintă o figură de stil ilustrând mişcarea înainte. Dar trebuie să distingem între limbajul figurat şi cel simbolic.
Cuprins:
Prefaţă
Nota traducătorului versiunii englezeşti a cărţii
Introducere
Titlul (1:1)
Partea întâi (1:2 – 2:7) – Dragostea de început
Un dor intens (1:2,3)
Dorinţe aprinse (1:4a)
Comuniune intimă (1:4b)
Odaia tainică (1:5-7)
Împăratul vorbeşte (1:8-11)
Fata vorbeşte (1:12-14)
Lauda împăratului (1:15)
Răspunsul fetei (1:16-2:1)
Răspunsul împăratului (2:2)
Lauda fetei (2:3-6)
Însărcinarea dată de împărat (2:7)
Partea a doua (2:8 – 3:5) – Dragostea şovăitoare
Chemarea la lepădarea sinelui (2:8 – 2:15)
Eşec şi reabilitare (2:16 – 3:5)
Partea a treia (3:6 – 5:1) – Dragostea care creşte
Noua creaţie (3:6 – 4:6)
Chemarea spre înalt (4:7-15)
Viaţa de dragoste (4:16 – 5:1)
Partea a patra (5:2 – 7:13) – Dragostea transformatoare
Adâncimea pe calea crucii (5:2 – 6:3)
Viaţa în spatele măhramei (6:4-13)
Lucrarea lui Dumnezeu (7:1-9a)
Împreună lucrător cu Domnul (7:9b-13)
Partea a cincea (8:1-14) – Dragostea matură
Geamăt după eliberarea trupului (8:1-4)
Pregătire pentru cea de-a doua venire (8:5-14)