Referitor la această carte, Martin Lloyd-Jones
a spus : Nu voi uita niciodată momentul în care le-am citit pentru
prima oară, şi binecuvântarea pe care mi-au adus-o în suflet. Sunt o
operă spirituală clasică, fără urmă de îndoială.
Într-o vreme ca aceasta, când mulţi sunt preocupaţi numai de problemele
organizării şi regrupării ecleziastice, iar alţii sunt în primejdia de
a cădea într-un interes fanatic şi corintic faţă de fenomenul
spiritual, în timp ce majoritatea practică un creştinism formal, nimic
nu mai poate fi mai folositor ca mesajul acestei cărţi. Ea ne îndreaptă
atenţia spre singurul lucru care are importanţă până la urmă, fără de
care toate celelalte sunt mai mult sau mai puţin zadarnice. De
asemenea, ea ne îndreaptă atenţia spre drumul care duce la trezire –
atât personală, cât şi generală.
Fie ca Dumnezeu să o binecuvânteze, şi să o folosim în scopul acesta.
Din introducere: Dacă cititorul care şi-a croit drum
printre argumentele prezentate aici ajunge nepăsător la ultima pagină –
fără nici o dorinţă de a înălţa propriul „amin” – ar trebui să se
întrebe dacă nu este cumva necredincios; oricât de neplăcut ar fi acest
lucru, este adevărat. Spiritualitatea pură din raţionamentele autorului
şi prezentarea copleşitoare a dovezilor biblice sugerează că opinia lui
nu este eronată. Împotrivirea faţă de o asemenea expunere a adevărului
divin este egală cu necredinţa, şi acest lucru reiese în mod clar, în
ciuda oricăror afirmaţii care susţin contrariul. Dacă un om este
„născut din nou prin Duhul lui Dumnezeu”, el nu mai poate fi legat de
pământ şi materialist în esenţă; el cunoaşte lucrurile Domnului la fel
de bine ca pe cele omeneşti. Dacă nu fac altceva mai mult, aceste
pagini pot măcar să tulbure pe unii oameni care au acum doar o formă de
evlavie, şi să-i ajute să înţeleagă că Îl pot cunoaşte pe Cel care
aduce viaţa veşnică.
După cum am spus deja, auzim astăzi mult despre nevoia oamenilor de a
face ceva; se aude tot mai puţin de la amvoane despre nevoia
creştinului de a căuta prezenţa Domnului său şi de a-L cunoaşte pe
Hristos mai mult şi mai personal. Aţi putea să spuneţi că această stare
de lucruri nu este rea, şi că ea încurajează pe fiecare credincios să
fie lipsit de egoism şi să privească la folosul celorlalţi. Totuşi, în
ciuda calităţilor ei, această abordare tinde să-l facă pe credincios
să-şi piardă interesul faţă de rugăciune şi părtăşie personală cu
Hristos. Având în vedere predominarea învăţăturilor biblice într-o
asemenea relaţie personală, ar trebui să deplângem lipsa acestei
accentuări în predicarea modernă. Nu contează nivelul de inteligenţă cu
care ne apropiem de lucrurile lui Dumnezeu, nici bogăţia informaţiilor
care ne stau la îndemână; există o imensă diferenţă între cunoaşterea
unei doctrine şi cunoaşterea Persoanei despre care vorbeşte Biblia.
Autorul: Sunt ferm convins că Domnul Isus Hristos caută
să Se arate tuturor credincioşilor născuţi din nou, în viaţa aceasta.
Fiindcă înţeleg că o asemenea declaraţie deschisă poate fi o mare
surpriză pentru cititor, îl rog doar să-mi dea timp să mă explic. Deşi
unii pot considera că această credinţă a mea se bazează doar pe
sentimente, eu sunt convins că – din motive vrednice de înţelepciunea
Sa – Mântuitorul nostru doreşte să Se descopere tuturor urmaşilor Săi
sinceri, într-un mod spiritual şi prin puterea divină, mai devreme sau
mai târziu.
Nu cred că învăţătura aceasta este doar adevărată, sunt sigur că este
şi scripturistică, raţională şi de mare importanţă. Din cauza aceasta,
m-am aşezat la masa de scris ca să tratez pentru câtva timp acest
subiect profund. În felul acesta, vă ofer posibilitatea de a vedea unde
greşesc (dacă greşesc), şi de a vă încuraja (dacă am dreptate) să
căutaţi o binecuvântare pe care eu o consider de nepreţuit – arătarea
lui Hristos în sufletul fiecăruia, care determină cunoaşterea Lui prin
experienţă şi bucuria prezentă a mântuirii Sale.
Fiindcă am meţionat deja scopul şi folosul arătărilor obişnuite, ar fi
bine să vorbesc puţin şi despre neînţelegerea lor. Tendinţa lor
adevărată este să umilească omul în sac şi cenuşă. Cuvintele celor care
sunt favorizaţi să le primească sunt: „Va locui oare cu adevărat
Dumnezeu pe pământ?”; „Doamne, ce este omul, ca să iei cunoştinţă de
el, şi fiul omului, ca să iei seama la el?”; „Acum ochiul meu Te-a
văzut, de aceea mi-e scârbă de mine, şi mă pocăiesc în ţărână şi
cenuşă”. Dar fiindcă în inima omului nu există nimic care să nu poată
fi ispitit, corupt şi pervertit, de îndată ce puterea care însoţeşte
arătarea se micşorează puţin, Satana începe să arunce săgeţile aprinse
ale mândriei spirituale. „Eşti un favorit al cerului” şopteşte bătrânul
şarpe, „puţini sunt atât de binecuvântaţi. Toţi duşmanii tăi sunt
distruşi; nu mai este nevoie să stăruieşti atât de mult în rugăciune,
nici să mai fii atât de strict în lepădarea de tine însuţi; nu vei
cădea niciodată”. Dacă cel credincios nu este atent şi nu stinge aceste
săgeţi aprinse cu scutul său imediat după ce vrăjmaşul le trimite, va
fi în curând rănit, şi mândria se va aprinde din nou în sufletul lui.
Dacă, din cauză că avem litera Scripturii, trebuie să ne lipsim de
arătările directe ale lui Hristos şi ale Duhului Său, am pierdut foarte
mult din cauza Cărţii Sfinte, şi avem dreptul să spunem: „Doamne,
întoarce-ne în timpurile lui Moise. Slujitorii Tăi evrei puteau să Te
vadă faţă în faţă, dar acum noi nu putem vedea nimic în afară de
scrierile lor. Ei Ţi-au văzut slava în diferite descoperiri minunate,
dar noi suntem lăsaţi să aflăm despre slava Ta din rândurile de pe
hârtie. Ei au avut Şechina strălucitoare; noi avem numai nişte
descrieri nelămurite ale ei. Ei au fost binecuvântaţi cu prooroci vii;
noi avem doar scrisori moarte. Chivotul legământului Tău a mers
înaintea lor şi a împrăştiat groaza în duşmanii lor, dar o carte de
care vrăjmaşii noştri îşi bat joc în fiecare zi este singura
descoperire a puterii Tale printre noi. Ei se lăudau cu Urim şi Tumim,
şi primeau imediat răspunsuri prin intermediul heruvimilor; noi avem
doar răspunsuri generale, luate din scrierile greceşti şi evreieşti, şi
pe multe nici nu le înţelegem. Ei discutau familiar cu Moise,
mijlocitorul lor, cu Aaron, marele preot, şi cu Samuel, proorocul lor;
aceşti oameni sfinţi le-au dat îndrumări precise în cazurile neclare;
dar vai!... apostolii şi oamenii inspiraţi sunt morţi, şi Tu, Doamne
Isuse, Mijlocitorul, Preotul şi Profetul nostru, nu poţi fi consultat
în nici o privinţă, fiindcă nu Te mai descoperi! Cât despre cartea Ta
sfântă, ştii că uneori ne lipsesc banii ca să o cumpărăm, ne lipseşte
învăţătura ca să consultăm originalul, ne lipseşte înţelepciunea ca să
înţelegem traducerile, ne lipseşte îndemânarea sau vederea ca să o
citim, şi suntem astfel împiedicaţi să o folosim şi să tragem vreun
beneficiu de pe urma ei. O, Doamne, dacă din cauza acestui tablou
binecuvântat al Tău nu mai putem avea nici o descoperire a slăvitului
Original, ai milă de noi, ia-ne cartea Ta preţioasă, şi arată-ne
persoana Ta mai preţioasă, aşa cum ai făcut cu înaintaşii noştri”.
Limba oamenilor şi a îngerilor are nevoie de cuvinte noi ca să exprime
dulceaţa şi slava cu care vizitează Fiul lui Dumnezeu sufletele care nu
se pot odihni fără El. Această binecuvântare nu trebuie descrisă, ci
simţită. Nu poate fi scrisă cu cerneală, ci cu Duhul viului Dumnezeu,
nu pe hârtie, ci pe tăbliţa de carne a inimii. Fie ca Domnul Însuşi să
explice misterul, să vă dea să mâncaţi din mana ascunsă şi să vă
dăruiască un nume nou, pe care nu îl cunoaşte nimeni în afară de cel
care îl primeşte!
O arătare a Duhului Sfânt de anul trecut nu ne mai sprijineşte sufletul
anul acesta, aşa cum aerul respirat ieri nu mai aprinde astăzi flacăra
vieţii. Soarele care a strălucit săptămâna trecută trebuie să ne
încălzească din nou săptămâna aceasta; lumina de demult este moartă;
căldura de demult este rece; trebuie să avem mâncare proaspătă în
fiecare zi, şi chiar dacă nu avem nevoie de un Hristos nou, avem nevoie
în fiecare zi de noi descoperiri ale iubirii şi puterii Lui veşnice.
Domnul ne-a învăţat această lecţie importantă atunci când a făcut ca
mana din pustie să se topească în fiecare zi, iar mana veche să facă
viermi şi să se altereze.
Descoperirea lui Hristos, prin care un om neconvertit devine posesorul
sfânt şi fericit al credinţei, este o arătare supranaturală,
duhovnicească şi experimentală a Duhului, puterii şi iubirii (şi uneori
a persoanei) lui Dumnezeu, arătat în trup, cu ajutorul căreia El se
face cunoscut şi prin care ne bucurăm în El într-un mod nou. Este la
fel de nouă ca şi cunoaşterea pe care o obţine un om atunci când gustă
pentru prima dată miere şi vin, după ce a mâncat doar pâine şi apă; un
asemenea om, care nu s-a simţit mulţumit auzind cele mai elocvente
descrieri ale acestor produse naturale savuroase, le gustă acum el
însuşi!
Această arătare este acordată, mai devreme sau mai târziu şi într-o
măsură mai mică sau mai mare, oricărui căutător sincer, prin unul sau
mai multe simţuri spirituale care se trezesc în sufletul său; această
arătare poate veni treptat sau dintr-o dată, după bunul-plac al lui
Dumnezeu. De îndată ce puterea Duhului Sfânt îndepărtează vălul
necredinţei care acoperă inima omenească; de îndată ce sufletul ajunge
la o credinţă vie în Cuvântul Vieţii; de îndată ce uşa credinţei se
deschide – Domnul Isus Hristos vine şi Se descoperă plin de har şi de
adevăr. Doar atunci este templul lui Dumnezeu cu omul; împărăţia Sa a
venit cu putere; dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt sunt
prezente în sufletul născut din nou; viaţa veşnică a început; cerul a
venit pe pământ; moştenitorul treaz al slavei strigă Ava, adică Tată;
şi, printr-o experienţă binecuvântată, vede că a ajuns pe muntele Sion,
în Ierusalimul ceresc.
Aceste mijloace sunt atât exterioare, cât şi lăuntrice; cele exterioare
sunt numite de biserică „mijloacele harului”, şi cuprind următoarele:
auzirea sau citirea personală a Cuvântului lui Dumnezeu, participarea
la împărtăşanie şi rugăciunea unită pentru arătarea Duhului Sfânt, aşa
cum au făcut primii creştini. Aceste mijloace trebuie să fie utilizate
cu multă sârguinţă, dar nu trebuie să ne punem încrederea în ele;
singurul care merită toată încrederea noastră este Dumnezeu Însuşi,
care lucrează totul în toate. Nu toiagul lui Moise a despărţit Marea
Roşie, ci braţul atotputernic care a despărţit la început apele de ape
fără ajutorul vreunui toiag. Cu toate acestea, Moise nu putea arunca
toiagul deoparte, pretinzând că se încrede doar în Dumnezeu, şi nici nu
putea să se bizuie doar pe acest obiect, de parcă toată puterea divină
ar fi locuit în el.
Am vrea ca El să vină şi să ne dea o odihnă trândavă, dar El vine ca ne
înveţe să renunţăm la păgânătate şi să luptăm lupta cea bună a
credinţei; ori, nouă lucrul acesta nu ni se pare tocmai plăcut. Firea
noastră vrea să păşim imediat pe tron, dar Hristos se oferă să ne
ţintuiască întâi pe lemn şi să ne răstignească carnea cu plăcerile şi
poftele ei; însă noi ne temem de aşa ceva ca de moarte. Noi aşteptăm să
fim purtaţi de îndată pe muntele Tabor, ca să vedem slava Sa negrăită;
El ne conduce la Ghetsimani ca să veghem şi să ne rugăm, sau la Calvar
ca să suferim şi să murim alături de El; astfel, noi dăm înapoi, şi nu
alegem să-L cunoaştem. Nerăbdarea noastră dictează că El trebuie să
schimbe imediat noaptea în zi; însă, în loc să Se arate ca soarele la
amiază, El poate să apară doar ca luceafărul de dimineaţă. Acest lucru
ne distruge speranţele; dispreţuim ziua începuturilor slabe, şi nu
considerăm că o manifestare atât de sărăcăcioasă este demnă de luat în
seamă sau de apreciat.
Dacă tu, cititorule, ai căutat vreodată să-L cunoşti personal pe Isus,
nu te opri până nu vezi că soarele tău nu mai apune. Totuşi, între
timp, nu trece cu vederea nici cea mai slabă rază de lumină cerească;
cea mai neînsemnată strălucire îţi poate deschide ziua senină a
veşniciei. Nu te mai baza pe falsa ta înţelepciune şi transformă-te
într-un copil, dacă vrei să intri în Împărăţia Cerurilor, şi să-L vezi
pe Rege în strălucirea Sa.
Adevăraţii creştini jelesc şi plâng, unii după un Dumnezeu absent –
asemeni Mariei, alţii pentru păcatele lor – asemeni lui Petru, şi nu
pot fi mângâiaţi nici măcar de îngeri; ei îşi găsesc bucuria doar în
Cel care este aproape de toţi cei ce-L caută, şi mângâie pe toţi cei cu
inima zdrobită. Cel care S-a arătat Mariei îndurerate şi lui Petru în
timp ce lupta cu deznădejdea, va vizita de îndată pe cei care plâng şi
le va aduce mântuirea. El este deja cu ei, aşa cum a fost cu Maria,
chiar dacă ei nu îşi dau seama; El va fi în curând în ei, nădejde
sigură şi mângâietoare a slavei.