Analizând pasaje biblice relevante, David Pawson descrie opt elemente esenţiale ale botezului cu Duhul Sfânt şi afirmă că recuperarea acestei doctrine este esenţială dacă vrem să devenim o Biserică autentic apostolică în secolul XXI.
Epilog
Cititorul atent al acestei cărţi va rămâne fără îndoială cu o întrebare simplă: dacă Biserica, în cea mai mare parte a istoriei ei, nu a predicat o doctrină complet biblică a botezului Duhului, cum explicăm lucrarea pe care Duhul a realizat-o de-a lungul veacurilor în oameni şi colectivităţi? Într-adevăr, Duhul a lucrat în mod evident chiar şi acolo unde „primirea” Duhului nu a fost menţionată deloc.
Cred că răspunsul se află în faptul că Dumnezeu este mai presus de Cuvântul Său. El are libertatea să acţioneze în orice mod doreşte, în armonie cu caracterul Său. El este un Dumnezeu al harului, ceea ce înseamnă că este un Dumnezeu generos.
Unic printre celelalte religii, creştinismul aşază justificarea înaintea sfinţirii. Nu trebuie să fim neprihăniţi pentru a fi acceptaţi ca fii – ceea ce este extraordinar, întrucât neprihănirea depăşeşte posibilităţile noastre. Dumnezeu ne acceptă pe baza credinţei pentru ca, perseverând în această credinţă, să ajungem neprihăniţi.
Aşadar, nu trebuie să fim desăvârşiţi din punct de vedere moral pentru a primi binecuvântarea Lui. La fel, nu trebuie să fim desăvârşiţi nici din punct de vedere mental. Slavă lui Dumnezeu că El nu aşteaptă până când doctrina noastră este corectă, pentru ca Duhul Lui să lucreze în noi.
Oricine caută puterea şi puritatea Duhului, iubirea şi pacea pe care El le oferă, indiferent de modul în care îşi exprimă dorinţa şi indiferent dacă poate sau nu să citeze versete biblice în sprijinul căutării sale, are toate şansele să-i fie ascultată rugăciunea. Am întâlnit mulţi oameni care au fost indiscutabil botezaţi în Duhul, dar care nu cunoşteau textele relevante ale Scripturii şi nici nu-şi dădeau seama ce li se întâmplase.
Dumnezeu vrea să ne dea darurile şi roadele Duhului, răspunzând însetării sincere a oricărui credincios, fără să ţină seama dacă aceştia îşi pot articula sau nu dorinţa în termeni doctrinari şi biblici. Iată de ce Pavel a vorbit despre „înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 31:5-6).
Dacă am aştepta până când totul ar fi perfect, atât din punct de vedere moral cât şi mental, nu am mai primi nimic din mâna Lui. El nu ne binecuvântează pentru ceea ce suntem, ci mai degrabă în pofida a ceea ce suntem – aceasta dacă credem în El.
Iată de ce Duhul a lucrat în cadrul diferitelor curente – puritan şi penticostal, catolic şi protestant, evanghelic şi carismatic. Duhul este activ chiar şi atunci când nu există un acord teologic. Dinamica precede doctrina. Cei care au Duhul trebuie să „caute să păstreze unirea Duhului, prin legătura păcii – până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare” (Ef. 4:3, 13).
Aşadar Dumnezeu, aflându-Se mai presus de Cuvântul Său, poate acţiona dincolo de Cuvântul Său, deşi niciodată în contradicţie cu acesta. Totuşi, această generozitate mărinimoasă a lui Dumnezeu dă naştere adesea la două concluzii foarte greşite.
În primul rând, se presupune mult prea uşor că binecuvântarea Lui înseamnă aprobarea învăţăturii noastre, că dacă Duhul Sfânt lucrează, înţelegerea noastră doctrinară trebuie să fie corectă. O astfel de concluzie nu este nicidecum adevărată. Binecuvântarea Lui înseamnă că El este îndurător, iar nu că noi avem dreptate. Cred că am spus suficient pentru a dovedi acest lucru.
În al doilea rând, mult mai gravă este presupunerea că doctrina nu este importantă şi că sinceritatea este tot ceea ce contează. De ce să ne contrazicem în ceea ce priveşte teologia, dacă Dumnezeu oricum ne va binecuvânta? Cultura postmodernă promovează un astfel de relativism tolerant, respingând dogmatismul intolerant. Nu am putea să învăţăm din modelul culturii noastre, bucurându-ne de experienţa Duhului fără a ne mai preocupa de ceea ce se învaţă despre El?
Bineînţeles că din acest epilog s-ar putea trage concluzia că scrierea acestei cărţi a fost o totală pierdere de vreme. De ce să pledăm pentru o teologie unită când de fapt ea nu contează? De ce să nu ne ghidăm după principiul pragmatic potrivit căruia, dacă o învăţătură „funcţionează”, indiferent de conţinutul ei, ea trebuie păstrată, acceptând pur şi simplu să avem opinii diferite? O astfel de bunăvoinţă lipsită de prejudecăţi, care ne pune la adăpost de orice fel de critici reciproce, ar sluji, în mod sigur, mult mai bine cauza unităţii ecumenice.
În primul rând, Dumnezeu este mai presus de Cuvântul Său, nu însă şi noi. El ne-a descoperit voia Lui ca standard ultim în toate aspectele legate de credinţă şi trăire. Acest Cuvânt trebuie luat întotdeauna ca reper de evaluare a tuturor deviaţiilor.
Cei care învaţă în trupul lui Cristos au o responsabilitate uriaşă. Ei trebuie să ofere o expunere şi o aplicare corectă a Scripturilor, având în vedere că cei care învaţă vor primi „o judecată mai aspră” (Iac. 3:1). Aceasta pentru că s-au înşelat ei înşişi, dar i-au indus în eroare şi pe alţii. Iată de ce Pavel îl îndeamnă pe Timotei: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15, citat anterior, dar care merită cu prisosinţă repetat).
Toţi avem această datorie de a fi fideli Scripturii în tot ceea ce spunem şi facem. Chiar în aceste momente, scriind aceste rânduri, mă rog astfel lui Dumnezeu: „Doamne, dacă ceva din ceea ce am scris nu este în acord cu Cuvântul Tău, fie ca Duhul adevărului să-i prevină pe cititori, astfel încât umblarea lor cu Tine să nu fie afectată. Amin”.
Aşadar, există un motiv negativ pentru reexaminarea interpretărilor noastre tradiţionale cu privire la acele pasaje biblice care vorbesc despre botezul Duhului (tocmai de aceea Capitolul 3 dedicat Noului Testament a fost de departe cel mai lung). Nu trebuie să le dăm celorlalţi o securitate falsă sau aşteptări greşite în această privinţă. Nu trebuie însă nici să ne temem să facem acest lucru, în aşa măsură încât să nu mai spunem nimic.
Ajungem astfel şi la motivul pozitiv al studiului nostru. Numai atunci când predicatorii prezintă darurile lui Dumnezeu cu claritate şi încredere, ascultătorii lor şi le însuşesc prin credinţă. Simplele opinii nu au acest efect. Convingerile însă da. Noi promitem altora numai ceea ce credem cu tărie că Dumnezeu a promis în Cuvântul Său.
Am văzut însă că botezul în Duhul este unul dintre beneficiile mântuirii noastre în Cristos strâns legat de cuvântul „făgăduinţă” (Lc. 24:49; Fa. 1:4; 2:33, 39). Este o făgăduinţă care poate fi proclamată cu încredere, fiind deja împlinită pe o scară largă. Este păcat că ea a fost atât de neglijată în predicarea şi învăţătura creştină.
Lumea trebuie să vadă câtă putere, puritate şi unitate este în sânul Bisericii atunci când toate curentele ei declară la unison la fel ca şi Ioan Botezătorul: „Eu vă botez în apă, dar Isus vă va boteza în Duh Sfânt”.
Acum la intrarea în noul secol şi mileniu, speranţa şi rugăciunea mea este ca Biserica, până la revenirea Domnului, să aibă o astfel de mărturie unită a faptului că Isus este Botezătorul. Fie ca şi această carte să însemne o mică contribuţie la realizarea acestui scop, pentru binele Bisericii şi pentru gloria Domnului.