Marile victorii ale Bisericii primare au fost câştigate prin puterea
Duhului Sfânt şi aceasta, şi numai aceasta, este esenţa creştinismului
ca putere biruitoare în lume. Fără ea, nimic nu este de folos, dar cu
ea, slăbiciunea noastră este unită cu Omnipotenţa şi toate lucrurile
sunt posibile. Noi nu ştim să mai existe vreun alt lucru de care să fie
nevoie. Maşinăria noastră este aproape perfectă. Avem bogăţie, statut
social, avantaje educaţionale, tipografii, societăţi biblice, iar
legislaţia creştină este de partea noastră. Întreaga lume ne este
deschisă. Pentru împlinirea lucrării noastre în lume nu este nevoie de
nimic decât de botezul cu foc. Puterea de la Rusalii va aduce
rezultatele de la Rusalii.
Nu există şi pentru noi o experienţă similară în fel şi grad cu cea
experimentată de apostoli? Spunem similară în fel, deoarece adevăratul
secret al marii schimbări din caracterul şi comportamentul apostolilor
nu a stat în puterea vorbirii în limbi, nici în puterea de a face
minuni, ci în faptul că Îl aveau pe Însuşi Duhul Sfânt. Puterea
locuieşte într-o persoană, iar această persoană este Dumnezeu Duhul
Sfânt. El nu dă cu împrumut atributele Sale, aşa cum îşi închipuie unii
cu aroganţă; El Însuşi vine în inimile noastre. A-L primi pe El în
plinătatea Lui înseamnă a primi putere. Darurile variază în funcţie de
vremuri, şi uneori le acordă, alteori le reţine. Administrările Lui
diferă în funcţie de nevoile Bisericii şi de vremuri, dar El Însuşi
rămâne acelaşi. „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt
Mângâietor, care să rămână cu voi în veac”. Prin urmare, aceeaşi putere
pe care au primit-o apostolii în ziua de Rusalii şi după ziua de
Rusalii, trebuie să fie posibilă şi pentru noi. Încă suntem în
dispensaţia Duhului. Puterea lui Dumnezeu nu s-a epuizat în ziua de
Rusalii. Aceasta a fost doar o zi model; un avans şi o garanţie a unei
manifestări şi mai depline a lui Dumnezeu în faţa oamenilor. Făgăduinţa
încă stă în picioare: „Voi turna Duhul Meu peste orice făptură”.
... Aceasta este relatarea domnului Moody referitoare la ungerea care
l-a transformat în ceea ce a fost. Nimic altceva nu poate face un om
atât de puternic şi de slăvit în viaţa sa şi în istorie. Lucrul uimitor
este că orice lucrător creştin poate fi mulţumit să lucreze şi fără ea.
Dacă Biserica ar înceta să mai facă eforturi slabe pentru mântuirea ei
şi L-ar aştepta pe Dumnezeu până când va fi înzestrată cu putere de
sus, ar face un mare bine lumii. Cu puterea aceasta, vom realiza mai
multe într-un singur an decât într-o sută de ani lucrând în puterea
noastră. Dacă jumătate din timpul pe care îl petrecem gândindu-ne la
această ungere l-am petrece rugându-ne pentru ea, nu ar fi sufucienţi
lucrători care să-i ajute pe cei care caută calea spre Isus. Rugăciunea
şi credinţa sunt condiţiile indispensabile. „Sus, în ceruri, sunt
resursele Duhului; rugăciunea deschide acest rezervor, iar debitul se
măreşte pe măsură ce ne rugăm.” Ucenicii au stăruit împreună în
rugăciune, şi în cereri. Socrate a spus că lucrarea lui în Atena era de
a duce oamenii de la „neştiinţa inconştientă la neştiinţa conştientă”.
Prima noastră nevoie este conştientizarea nevoii. Când aceasta este
conştientizată, ne vom uni dorinţele cerând din inimă plinătatea
Duhului Sfânt şi nu vom înceta să aducem această cerere înaintea Lui
până când nu biruim. „Rămâneţi în cetate... până veţi fi îmbrăcaţi cu
putere de sus”.
Învăţătura Stăpânului spune că trebuie să murim pentru a trăi. Moartea
este poarta spre viaţă. Dacă vrem să-i salvăm pe ceilalţi, trebuie să
ne jertfim pe noi înşine. După multe eforturi de a face un set de
porţelanuri vrednic de masa împăratului, Possua, olarul, s-a văzut
incapabil de a face ceva vrednic de aprobarea regală, aşa că s-a
aruncat în cuptorul în care îşi smălţuia vasele de olărie. Înţelepţii
chinezii spun că o aşa frumuseţe cerească nu a poleit niciodată
porţelanul în aşa fel încât să-l facă să strălucească. Ei scriau cu
mult mai multă înţelepciune decât îşi dădeau seama. „Dacă grăuntele de
grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare,
aduce multă roadă.” Învăţătura este că ceea ce nu ne costă nimic, nu
înfăptuieşte nimic. Slujirea fără sacrificiu nu aduce rezultate, nu
realizează nimic, nu aduce nici o biruinţă vrednică de pomenire. Dacă
ne păstrăm viaţa, o vom pierde, dar dacă ne-o turnăm într-o slujire
plină de dragoste, ea va fi o binecuvântare trainică pentru lume. Nici
un lucru mare nu poate fi făcut cu uşurinţă sau fără plătirea unui
preţ. A fi mistuit în lucrarea lui Dumnezeu ca „jertfă vie” înseamnă să
arzi în totalitate; lumânarea se micşorează şi bateria se consumă –
acesta este un simbol adevărat al vieţii consacrate, gravat pe
mormântul doctorului Adam Clarke – o lumânare arzândă, cu inscripţia:
„Dau lumină prin faptul că mă las mistuit”. Dăm lumină renunţând la
vieţile noastre pentru Acela care ne-a iubit; suntem mistuiţi de
pasiunea pentru Casa Lui în timp ce ducem lumina şi mântuirea celor
pentru care El a murit.
În Galeria de Artă din Paris, se găseşte o frumoasă statuie care are o
istorie ciudată şi mişcătoare. Sculptorul nu a fost un om cunoscut; a
locuit într-o mansardă şi a fost foarte sărac. Şi-a petrecut câţiva din
cei mai buni ani ai vieţii sale lucrând la această sculptură şi, spre
mulţumirea lui, a sfârşit-o după multe dezamăgiri şi eşecuri. La
sfârşit, a unit toate părţile ei şi s-a întins pentru a se odihni. Dar
la miezul nopţii s-a trezit brusc. Un ger cumplit se lăsase peste oraş
şi omului i-a fost teamă ca nu cumva lucrarea vieţii lui să fie
distrusă, aşa că s-a ridicat şi a înfăşurat aşternuturile lui
sărăcăcioase de pat în jurul lucrării pentru a o ocroti. Apoi s-a
întins din nou şi a adormit, dar nu s-a mai trezit. Ziua următoare, nu
mai umbla încoace şi încolo ca de obicei, aşa că vecinii au forţat uşa
şi, când au văzut felul în care se jertfise pe sine pentru lucrarea sa,
au început să plângă. Pe el l-au îngropat, însă lucrarea lui încă
dăinuie şi va dăinui, fiind subiectul mirării şi al admiraţiei al
tuturor celor ce o privesc. Nespus mai mult va fi cu aceia care au
renunţat la ei înşişi pentru a-L glorifica pe Dumnezeu şi pentru a face
bine oamenilor. Când vor muri şi se vor duce, lucrarea lor va trăi şi
într-o zi, li se va da o răsplată bogată şi glorioasă. În prezent,
lucrarea lor poate să nu fie recunoscută şi observată. Poate că este
precum roua care cade noaptea neobservată. Cine o vede? Dar dimineaţa,
frumosul rezultat se vede pe fiecare fir de iarbă, pe crenguţele
fiecărui copac şi, încet-încet, zorii dimineţei se ivesc, umbrele
dispar, iar una dintre cele mai dulci surprize ale cerului pentru aceia
care s-au jertfit pe ei înşişi pentru lucrarea lor va fi să vadă ce
rezultate bogate au avut eforturile lor sărace...
Mila este cea care ne cheamă la datorie şi se topeşte în ascultare.
După ce a prezentat mila divină ca nicăieri altundeva în lume – în
libertatea ei suverană, în adâncimile de nepătruns şi adevărurile ei
glorioase, apostolul spune: ’Prin tot ceea ce v-am arătat prin Duhul
însufleţitor, vă implor „să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie
... lui Dumnezeu”’. O astfel de chemare ar trebui să fie irezistibilă.
Este ca şi cum Însuşi Hristos a spus: „Prin sângele pe care l-am
vărsat, prin suferinţa pe care am îndurat-o, prin viaţa pe care am
trăit-o şi prin moartea de care am murit, vă rog fierbinte să vă
aduceţi pe voi înşivă Mie”. Este atât de convingător, atât de
încântător: cine poate refuza?
O dragoste atât de măreaţă şi divină
Îmi cere sufletul, viaţa, totul.
Aproape toţi lucrătorii creştini ale căror eforturi au fost recunoscute
de Dumnezeu poartă mărturia unei binecuvântări distincte şi precise pe
care au primit-o după convertire şi care a inaugurat o nouă perioadă în
viaţa lor spirituală. Dacă ar fi întrebaţi, ar relata diferite
întâmplări despre cum au primit această experienţă şi ar descrie-o
diferit, dar toţi au devenit deodată îndrăzneţi, puternici, energici şi
biruitori. Şi-au primit Rusaliile, iar Duhul Sfânt era în ei focul
dragostei, lumina siguranţei şi ungerea cu putere.
În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, nu există nici un motiv pentru care
să treacă ani de dezamăgire şi pierderi epuizante între Betel şi
Peniel5, între Cruce şi Rusalii. Nu este voia lui Dumnezeu ca între
Egipt şi Ţara promisă să treacă patruzeci de ani de rătăcire în pustie.
De obicei, în vremea apostolilor trecea o scurtă perioadă de timp între
convertire şi botezul cu Duhul, dar noii convertiţi intrau fără
întârziere în această plinătate a binecuvântării şi erau învăţaţi să o
aştepte ca pe o experienţă pozitivă, conştientă şi prezentă. La predica
lui Filip, în Samaria, mulţi oameni s-au convertit şi „au fost
botezaţi, atât bărbaţi, cât şi femei”. Sunt menţionaţi paşii succesivi
prin care au trecut: atenţie pentru Cuvânt, credinţă, mare bucurie şi
botezul în apă. Dar înainte de a fi descurajaţi de greutăţi şi
demoralizaţi de înfrângere, Petru şi Ioan au fost trimişi la ei din
Ierusalim cu scopul precis de a călăuzi aceşti nou-născuţi în
plinătatea Duhului. S-au rugat pentru ei să primească Duhul Sfânt,
şi-au pus mâinile peste ei şi au primit Duhul Sfânt.
Cine poate citi Faptele Apostolilor fără să nu ajungă la concluzia că
Biserica Apostolică s-a bucurat de o măsură mult mai mare de plinătatea
Duhului decât măsura experimentată în general de creştinul de astăzi?
Susţinem că suntem părtaşi ai privilegiilor Cincizecimii şi, cu toate
acestea, cât de puţini creştini se bucură de plinătatea binecuvântării
pe care Hristos se bucură să o dea! Dacă nu suntem umpluţi de Duhul, a
cui vină este? Întrebarea nu este: „A dat Dumnezeu?”, ci „Am primit
noi?” Puterea lui Dumnezeu nu s-a epuizat în ziua Cincizecimii. Aceasta
nu a fost decât o garanţie şi un zălog pentru ceea ce Dumnezeu vrea să
facă pentru poporul Lui. Încă suntem în dispensaţia Duhului, iar
promisiunea încă este valabilă: „Făgăduinţa aceasta este pentru voi,
pentru copiii voştri, şi pentru toţi cei ce sunt departe acum, în
oricât de mare îi va chema Domnul Dumnezeul nostru” (Fapte 2:39).
Făgăduinţa este la fel de cuprinzătoare şi de vastă precum nevoia şi
înseamnă că prin virtutea noii noastre naşteri, umplerea individuală cu
Duhul Sfânt este privilegiul nostru sau dreptul nostru câştigat prin
naştere. Fiecare credincios are dreptul să năzuiască la aceasta, are
dreptul să se roage pentru ea şi are dreptul să o aştepte astăzi.
Deseori vorbim şi ne comportăm ca şi cum plinătatea Duhului ar fi cel
mai dificil lucru din lume de obţinut şi, cu toate acestea, este cert
că nu există nici o binecuvântare pe care Tatăl să fie atât doritor să
o acorde celor care I-o cer, precum aceasta. El doreşte să dea Duhul
Sfânt fiecărui credincios, mult mai mult decât doreşte o mamă să dea
medicamentul vindecător copilului ei pe moarte sau decât un tată
doreşte să dea hrană şi veşminte fiului lui care tocmai s-a întors din
război. „Dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor
voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt
celor ce I-L cer!”.
Ce descoperiri binecuvântate despre Tatăl, legământ şi împărăţie
primesc acei care au legat această prietenie apropiată, intimă şi de
nezdruncinat cu Hristos! Există o poveste despre un prinţ negustor din
Glasgow care mergea cu un prieten pe străzile aglomerate ale oraşului
când, deodată, însoţitorul lui l-a auzit spunând: „O, prietene, ia-o
puţin înainte. Domnul Isus vrea să vorbească cu mine!” Aşa era. El a
auzit şoapta Duhului Sfânt, a simţit bătaia uşoară a Mântuitorului lui
care-l chema la întâlnire şi a rămas în urmă pentru a-şi lăsa sufletul
să intre într-o discuţie sfântă cu Domnul lui. Să ne mirăm oare de
faptul că prietenul a fost uimit în timp ce privea lumina cerească de
pe înfăţişarea celui care se ruga şi de faptul că şi-a scos pălăria în
timp ce urmărea acel suflet care a primit viziunea cerului deschis şi a
unui Mântuitor prezent? Oamenii care umblă cu Dumnezeu înţeleg prin
propria lor experienţă ce înseamnă să auzi pasul lin al Stăpânului
divin şi şoaptele Lui în inimile lor. Mulţi creştini sunt mult prea
grăbiţi pentru a cunoaşte această viaţă de părtăşie intimă cu Hristos.
Stăpânul vine pentru a locui împreună cu ei, însă locul este prea
tulburat, iar El se retrage. „Şi pe când robul tău făcea câte ceva
încoace şi încolo, omul s-a făcut nevăzut.” Trebuie să ne facem timp
pentru obiceiuri meditative şi pentru părtăşie cu Dumnezeu. Sufletul
slăbeşte în toate activităţile lui. Dean Vaughan1 spune: „Activităţile
continue ale multor creştini sunt mormântul vieţilor lor spirituale”.
Dumnezeu nu merge niciodată înapoi, iar dacă noi umblăm cu El, nici noi
nu vom da înapoi. Umblarea este o mişcare obişnuită, uniformă, pas cu
pas, fiecare fiind pus în faţa ultimului. Nu este grabă, nu este salt,
nici un efort brusc, ci un progres neîntrerupt de la un moment la
altul. Cei care umblă cu Dumnezeu nu vorbesc mereu despre zile
înfloritoare şi ore luminoase de părtăşie din trecut. Pentru ei, acum
este mai bine ca niciodată înainte. Ei nu ajung din când în când pe
înălţimi încâtătoare şi apoi coboară în valea unde totul este căldicel.
Pentru ei, viaţa creştină înseamnă progres continuu. Ei merg mai
departe dintr-un punct în altul, din putere în putere, bucurându-se mai
mult, iubind mai mult, înţelegând mai mult, primind mai mult şi dând
mai mult – în toate privinţele, ei înainteză. Asemenea creştini nu sunt
niciodată mulţumiţi cu experienţa prezentă, „ţinta zilei de ieri este
întotdeauna punctul de plecare al zilei de azi”. Napoleon spunea că
erau necesare mereu alte biruinţe pentru ca imperiul lui să dăinuiască,
şi numai prin împingerea graniţelor mereu mai departe putea să menţină
pentru sine teritoriul pe care îl câştigase. În viaţa creştină, acest
lucru este cu certitudine adevărat. A merge înainte este singurul
garant că nu mergi înapoi. Este mare lucru să fii născut din Duhul, şi
este un lucru şi mai mare să fii umplut de Duhul, dar aceste experienţe
nu ne scutesc de necesitatea progresului zilnic în lucrurile Divine.
Treptat, asemănarea cu Hristos se desăvârşeşte pe măsură ce, zi după
zi, rămânem în taina prezenţei Lui. A umbla cu Dumnezeu înseamnă să
mergi pas cu pas în voia lui Dumnezeu. Omul care poartă cu el o
lanternă noaptea, nu vede toată poteca spre casă; lanterna luminează
poteca doar cu un pas înainte; iar atunci când face un pas, lumina
merge înainte pentru următorul pas şi tot aşa până la sfârşitul
călătoriei. În mod asemănător, Dumnezeu ne luminează calea. El ne arată
clar un pas, iar când noi îl facem, ne arată un altul, şi un altul. Nu
avem nimic de a face cu viaţa inertă. Fiecare clipă aduce datoriile ei,
responsabilităţile, poverile şi nevoile ei. Treaba noastră este să
trăim fiecare clipă la vremea ei, şi pentru Dumnezeu. Sfatul doctorului
Kitto2 este: „Nu te gândi la o viaţă sfântă, ci la o clipă sfântă, pe
măsură ce zboară. Prima ne copleşeşte prin imensitatea ei, cealaltă
îndulceşte şi împrospătează prin lumina şi imboldul ei prezent; cu
toate acestea, o succesiune de clipe sfinte constituie o viaţă sfântă”.
Chestiunea lucrurilor mari sau mici nu are ce căuta aici. Nu putem trăi
o viaţă mai măreaţă sau mai distinsă decât aceea în care suntem
călăuziţi pas cu pas în toate detaliile vieţii de Duhul lui Dumnezeu.
Progresul se găseşte totdeauna pe calea aleasă de Dumnezeu. Lucrul
important este să nu piedem niciodată firul călăuzirii Domnului.
Ascultarea asigură neîncetat prezenţa divină. Numai pe acestă cale
putem „merge înainte”. Cei care au învăţat să umble astfel cu Dumnezeu,
trăiesc într-o aşa măsură „în practica” prezenţei Stăpânului, încât
devine imposibil să trăiască fără El şi, treptat, încetul cu încetul,
asemănarea cu El înaintează, prin Duhul Domnului, până când, Îl vom
vedea faţă în faţă în priveliştea plină de pace şi de bucurie, iar
asemănarea va fi deplină.
Când fiecare talent este vitalizat, când fiecare calitate este umplută
şi când întreaga natură este invadată de acest dar sublim, sclavia,
oboseala, legalismul subtil care caracterizează slujba credincioşilor
începători, sunt complet îndepărtate. Jugul lui Hristos nu ne mai
roade, ultima fărâmă de sentiment slugarnic dispare, iar voia lui
Dumnezeu devine alegerea noastră liberă, spontană şi încântătoare.
Atunci putem cânta, nu ca un simplu basm poetic, ci ca o realitate
experimentată binecuvântată:
Mă închin Ţie, dulce voie a lui Dumnezeu
Şi toate căile Tale le ador;
Cu fiecare zi ce trăiesc, mi se pare
Că mai mult şi mai mult Te iubesc.
Poate
că întrebi: „Cum pot intra în această experienţă binecuvântată? Ne
adunăm toată voinţa pentru a o câştiga. Încercăm să-i copiem pe aceia
care o deţin. Ne stabilim reguli pentru a o avea. Veghem; ne rugăm; dar
aceste lucruri nu aduc plinătatea dragostei în sufletele noastre.”
Dragostea nu ia naştere niciodată prin sforţări, strădanii, sau prin
orice altă acţiune directă a sufletului asupra sa. „Omul din barcă nu
poate mişca barca făcându-i vânt dinăuntru”. Dragostea este o
consecinţă, şi iată cauza: primim dragoste când Îl primim pe Dumnezeu.
Dacă vrem să avem dragoste, trebuie să-L căutăm. Dumnezeu este dragoste
şi dragostea este Dumnezeu. Mai multă dragoste înseamnă mai mult din
Dumnezeu. Dragostea desăvârşită înseamnă că am deschis toate cărările
fiinţei noastre, că El a venit şi a luat în stăpânire fiecare odăiţă.
Un scriitor a spus odată: „Ia dragostea de la un înger şi vei avea un
diavol, ia dragostea de la un om şi vei avea un animal, ia dragostea de
la Dumnezeu, şi nu mai rămâne nimic!”
CUPRINS
1. Fără vină, nu fără păcat
2. Sfinţenia şi ispita
3. Păcatul nu este o necesitate
4. Nevoia dublă şi leacul dublu
5. Naşterea din nou şi sfinţirea deplină
6. Curăţie şi maturitate
7. Timpul prezent al curăţirii
8. Sufletul stăpânit de Dumnezeu
9. Dragostea desăvârşită
10. Perfecţiunea evanghelică
11. Plinătatea Duhului
12. O jertfă vie
13. Umblând cu Dumnezeu
14. Ţara Beula
15. Odihna Sufletului
16. Moştenirea Bisericii dată de Hristos
17. Bucuria în Duhul Sfânt
18. Putere pentru slujire
19. Vase de cinste
20. Consacrare
21. Credinţa care sfinţeşte
22. Cuvântare pentru căutători
23. Cum să menţii binecuvântarea
24. Arbitrul inimii
25. Mărturie