Aceasta este prima biografie mai consistentă despre Jonathan Edwards care apare după aproape cincizeci de ani. În timpul acestei perioade, păstorul de la Northampton, misionarul printre indienii de la Stockbridge şi preşedintele Colegiului New Jersey (mai târziu Princeton) a fost recunoscut de mulţi ca cea mai mare figură intelectuală din America secolului al XVIII-lea.
Niciodată înainte nu au fost disponibile atât de multe materiale scrise de Edwards, ori atât de multe studii detaliate cu privire la gândirea sa. Cu toate acestea, mulţi dintre cei care au fost liderii acestei „renaşteri” a studiilor despre Edwards au fost lipsiţi de simpatie faţă de aproape fiecare dintre convingerile personale ale subiectului studiilor lor.
De aceea, se cuvine să dăm un interes special noii şi bine documentatei biografii scrise de Iain H. Murray. Scriind într-un stil uşor de citit, cu discernământ spiritual şi cu simpatie faţă de subiectul său, lucru care a caracterizat şi lucrările sale biografice anterioare (de ex., cele despre C. H. Spurgeon şi D. M. Lloyd-Jones), Murray construieşte pe temelia celorlalte biografii mai vechi despre Edwards, dar aduce şi material nou din studiile recente.
Iain Murray crede că Edwards nu poate fi înţeles aparte de credinţa sa. Numai atunci când este văzut ca un creştin, în primul rând şi în cel mai important mod, au sens viaţa şi scrierile sale. Integritatea acestei interpretări este confirmată capitol după capitol, pe măsură ce lui Edwards i se permite să vorbească pentru sine.
Rezultatul este o biografie, care este vrednică de încredere, atât ca informaţie, cât şi teologic. Teologia lui Edwards este prezentată în contextul potrivit al vieţii lui de zi cu zi. Putem să-l urmărim în viaţa sa publică şi în cea privară – ca păstor în zilele Marii Treziri, cât şi în anii „din pustietate” din avanspostul de la Stockbridge. Relaţiile din familia sa (în special cele cu soţia sa) punctează naraţiunea şi îi adaugă atât interes, cât şi patos. Acest studiu deosebit al unui mare om al lui Dumnezeu nu este numai o biografie excepţională; de asemenea, slujeşte ca o ilustraţie clasică a modului în care biserica de azi poate şi ar trebui să înveţe din istoria ei trecută.
Cuprins:
1. Fiul Orășelului East Windsor
2. „Acel nou simț al lucrurilor”
3. New York: În căutarea sfințeniei
4. Tutore La Yale
5. Stoddard și Northampton
6. Valea Cea Verde a Umilinței
7. Frângerea Duhului De Adormire
8. „Treisprezece Ore, În Fiecare Zi”
9. Marea Trezire Spirituală
10. Portrete Personale
11. Diviziune și Dezordine
12. Apărarea Religiei Experimentale
13. „Emoțiile Religioase”
14. Schimbări La Northampton și Dincolo de el
15. Uniunea și Viziunea Misionară Internațională
16. Controversa Cu Privire La Cina Domnului
17. În Spatele Controversei
18. Îndepărtarea
19. Luptele Dintr-un Sat De Frontieră
20. Misionar Printre Indieni
21. Prin Ochii Esterei
22. „Dumnezeul Meu Este Viu”
23. Lucrarea Care Continuă
FRAGMENTE SUGESTIVE
Prima experiență de care îmi amintesc cu privire la acel fel de desfătare lăuntrică, dulce, în Dumnezeu și în lucrurile divine, în care am trăit mult de atunci, a fost pe când citeam acele cuvinte [1 Tim. 1:17]: „A Împăratului veșniciilor, a nemuritorului, nevăzutului și singurului Dumnezeu, să fie cinstea și slava în vecii vecilor! Amin!”. În timp ce citeam acele cuvinte, a venit în sufletul meu și parcă s-a răspândit peste tot prin el un simț al gloriei Ființei Divine; un sentiment nou, cu totul diferit de tot ce am experimentat înainte. Niciodată nu mi-au atras atenția niște cuvinte din Scriptură așa cum au făcut-o acestea. M-am gândit în mine ce Ființă extraordinară era Aceasta și cât de fericit aș fi dacă mi-aș găsi plăcerea în acest Dumnezeu și dacă aș fi răpit în El în ceruri și dacă aș fi cuprins în El pentru totdeauna! Continuam să-mi spun acestea și să cânt pentru mine aceste cuvinte ale Scripturii; și am început să mă rog lui Dumnezeu să pot să-mi găsesc plăcerea în El și m-am rugat într-un mod cu totul diferit de cum obișnuiam să fac; cu un nou fel de afecțiune. Însă nicicând nu mi-a trecut prin minte că ar fi vorba de ceva spiritual, ori că experiența aceasta ar avea o natură mântuitoare.
Din acel moment am început să am un nou fel de înțelegere și de gânduri cu privire la Hristos, la lucrarea răscumpărării și la glorioasa cale a mântuirii prin El. Din când în când, un dulce sentiment interior al acestor lucruri, venea în inima mea; și sufletul meu era răpit în viziuni și contemplații plăcute ale acestor lucruri. Și mintea mea a fost foarte angajată în a petrece timpul citind și meditând la Hristos, la frumusețea și excelența persoanei Sale și la plăcuta cale a mântuirii prin harul gratuit în El. Nu am găsit cărți atât de desfătătoare pentru mine ca acelea care tratau aceste subiecte. Acele cuvinte din Cânt. 2:1 m-au atins de foarte multe ori: „Eu sunt un trandafir din Saron, un crin din vale”. Cuvintele mi se păreau a reprezenta într-un mod dulce caracterul atractiv și frumusețea lui Isus Hristos. Întreaga carte a Cântărilor îmi era plăcută și în acea vreme obișnuiam să petrec mult timp citind-o; și am găsit, din când în când, o asemenea dulceață lăuntrică care parcă mă răpea, în contemplațiile mele. [...] Acest simț al lucrurilor divine pe care l-am avut, obișnuia adeseori să aprindă, cum ar fi, dintr-o dată un foc dulce în inima mea; o ardoare a sufletului pe care nu știu cum să o exprim.
Sentimentul meu cu privire la lucrurile divine a părut să crească treptat, până m-am dus să predic la New York, cam la vreun an și jumătate după ce au început ele; și, în timp ce m-am aflat acolo, le‑am simțit foarte conștient, într-o măsură mai mare decât am făcut-o înainte. Tânjirile mele după Dumnezeu și după sfințenie au crescut mult. Pur și smerit, sfânt și ceresc, creștinismul mi-a apărut extrem de atrăgător. Am simțit o dorință aprinsă să fiu în toate un creștin complet; și să fiu conformat chipului binecuvântat al lui Hristos; și să pot trăi în toate lucrurile, potrivit cu regulile pure, dulci și binecuvântate ale Evangheliei. Am avut o sete aprinsă după progres în lucrurile acestea; ceea ce m-a făcut să le caut și să le urmăresc. A fost lupta mea continuă, zi și noapte, și cerința mea constantă, cum aș putea să fiu mai sfânt și să trăiesc mai sfânt, tot mai potrivit vieții unui copil al lui Dumnezeu și unui ucenic al lui Hristos. Am căutat acum o creștere în har și în sfințenie, și o viață sfântă, cu mai multă sârguință decât am căutat harul înainte să-l fi avut. Obișnuiam să mă cercetez în continuu, căutând și inventând căi și mijloace pe baza cărora să trăiesc mai sfânt, cu mai mare sârguință și zel decât am urmărit oricare alt lucru în viața mea. […]
Cerul pe care l-am dorit a fost un cer al sfințeniei; să fiu împreună cu Dumnezeu și să-mi petrec veșnicia în dragostea divină și într-o părtășie sfântă cu Hristos. Mintea mea a fost foarte prinsă de contemplații cu privire la cer și la bucuriile de acolo; și cu privire la viața de acolo, într-o sfințenie, smerenie și dragoste perfecte; și am început să înțeleg în vremea aceea că mare parte a fericirii din cer constă în faptul că sfinții își pot exprima dragostea față de Hristos. Mi s-a părut o mare piedică și povară faptul că nu puteam exprima așa cum doream ceea ce simțeam lăuntric. Ardoarea lăuntrică a sufletului meu părea să fie împiedicată și reținută, și nu putea să se manifeste cu flacăra pe care mi-aș fi dorit-o. Obișnuiam adeseori să mă gândesc la faptul cum în cer, acest principiu se manifestă și se exprimă cu toată libertatea și deplin. Cerul mi s-a părut extrem de satisfăcător, ca o lume de iubire; și că toată fericirea consta în a trăi o dragoste pură, smerită, cerească, divină. […]
Așa cum am scris atunci câteva dintre meditațiile mele cu privire la ea, sfințenia mi se părea a avea o natură dulce, plăcută, atrăgătoare, liniștită, calmă; lucru care a adus sufletului meu o inexprimabilă puritate, strălucire, pace și extaz. Cu alte cuvinte, a făcut sufletul meu asemenea unui câmp ori unei grădini a lui Dumnezeu, cu tot felul de flori plăcute; toate plăcute, desfătătoare și netulburate; și m‑am bucurat de un calm dulce, sub razele blânde și înviorătoare ale soarelui. Sufletul unui creștin adevărat, așa cum am scris atunci în meditațiile mele, îmi părea ca acea mică floare albă pe care o vedem în fiecare primăvară a anului; mică și smerită pe pământ, deschizându-și bobocul ca să primească razele plăcute ale slavei soarelui; bucurându-se, cum ar veni, într-un extaz calm; răspândind în jur o mireasmă dulce; stând pașnică și plină de iubire, în mijlocul altor flori de jur împrejur; toate deschizându-și în același fel bobocii ca să soarbă din lumina soarelui. Nu a existat vreo altă parte a sfințeniei creaturii față de care să am un sentiment mai măreț al caracterului ei plăcut, decât smerenia, frângerea inimii și sărăcia în duh; și nu era nimic după care să tânjesc cu atâta dor. Inima mea a tânjit după aceasta – să stea plecată înaintea lui Dumnezeu, ca în țărână; ca să fiu nimic, și ca Dumnezeu să fie TOTUL, să pot deveni ca un copilaș.
Adeseori, de când am trăit în acest orășel, am avut viziuni foarte mișcătoare cu privire la propria mea păcătoșenie și răutate; foarte frecvent au fost de așa intensitate că m-au ținut într-o stare de plâns cu hohote, uneori pentru o perioadă considerabilă de timp; așa că a trebuit adesea să mă încui în camera mea. Am avut un mult mai puternic sentiment al propriei mele răutății și al stricăciunii inimii mele decât am avut vreodată înainte de convertirea mea. Adeseori mi s-a părut că, dacă Dumnezeu ar păstra aducerea aminte a nelegiuirilor mele, imputându-mi-le, aș apărea ca cel mai rău dintre toți oamenii – dintre toți care au trăit vreodată de la începutul lumii până azi, și că ar trebui să am, de departe, cel mai de jos loc în iad.
Răutatea mea, așa cum sunt eu în mine însumi, mi-a apărut de o bună bucată de timp cu totul de nedescris și întrecând orice gând și orice imaginație; ca un potop infinit sau ca niște munți deasupra capului meu. Nu știu cum să exprim mai bine cum mi-au apărut păcatele, decât îngrămădind infinit peste infinit, multiplicând infinitul cu infinit. Foarte adesea, în acești mulți ani, aceste expresii s-au aflat în mintea mea și în gura mea: „Infinit peste infinit … infinit peste infinit!”. Când mă uit în inima mea și arunc o privire la răutatea mea, mi se pare că e ca un abis infinit mai adânc decât iadul.
În vremurile din urmă am tânjit mult după o inimă frântă și după a sta umilit înaintea lui Dumnezeu; și, atunci când cer smerenie, nu pot să accept gândul de a nu fi mai smerit decât ceilalți creștini. Mi se pare că, deși gradele lor de smerenie ar fi de ajuns pentru ei, pentru mine ar fi o rea înălțare de sine să nu fiu cel mai de jos în smerenie dintre toți oamenii. Alții vorbesc despre dorința lor de fi «umiliți până în țărână»; aceasta poate fi o expresie potrivită pentru ei, dar eu întotdeauna mă gândesc că ar trebui (și aceasta este o expresie pe care de mult timp am folosit-o în mod natural în rugăciune) să «stau infinit de smerit înaintea lui Dumnezeu». Și e atât de dureros să mă gândesc cât de ignorant am fost, când eram un tânăr creștin, cu privire la infinitele și fără fund adâncimi ale răutății, mândriei, ipocriziei și înșelăciunii rămase în inima mea.
Mi se pare că, dacă nu ar fi harul, înălțat și ridicat la înălțimea infinită a deplinei plinătăți și glorii a marelui Iehova, și dacă nu ar fi brațul puterii și harului Său întins în toată maiestatea puterii Sale și în toată slava suveranității Sale, aș ajunge cufundat în păcatele mele mai prejos chiar de iad – mult departe de ochii oricărei creaturi, putând fi văzut numai de ochii harului suveran, care pot penetra chiar până la o așa adâncime. Și, cu toate acestea, mi se pare că această convingere a mea de păcat este extrem de slabă și de vagă; e îndeajuns să mă pună în uimire că nu am un sentiment și mai mare al păcatelor mele. […]
Am acum un sentiment mult mai mare al dependenței mele universale, extreme, față de harul și de puterea lui Dumnezeu, și de simpla și buna Sa plăcere, decât obișnuiam să am înainte; și am experimentat mai mult din scârba față de propria mea neprihănire. Însuși gândul ca să se nască în mine vreo bucurie din cauza amabilității mele, a realizărilor mele, a experiențelor mele, ori a vreunei bunătăți a inimii ori a vieții mele, îmi produce greață și îmi e detestabil. Dar, cu toate acestea, sunt foarte întristat din cauza unui duh de mândrie și de neprihănire de sine, fiind mult mai conștient de acesta decât obișnuisem să fiu înainte. Văd cum se ridică șarpele și-și înalță continuu capul, pretutindeni în jurul meu.
Deși mi se pare că în anumite aspecte eram un creștin mult mai bun în primii doi sau trei ani de la convertire, decât sunt acum și trăiam într-o desfătare și plăcere mult mai constante, cu toate acestea, în anii de pe urmă, am avut parte de un sentiment mult mai deplin și mai constant cu privire la absoluta suveranitate a lui Dumnezeu și o desfătare în această suveranitate; și am avut parte de mai mult din sentimentul slavei lui Hristos, ca Mijlocitor revelat în Evanghelie.