Nu buncăr, nu balon, ci ambasadă - Cum îți crești copiii fără să-i izolezi de lume
Există două moduri în care poți să dai greș în creșterea copilul, iar ele merg în direcții opuse.
Poți da greș cu copilul ținând prea multe lucruri afară. Îți poți crește copilul atât de izolat de tot ceea ce contrazice credința ta, încât, la 18 ani, să nu știe cum să facă față unei lumi care nu gândește ca el. Când va întâlni o idee falsă, dar convingătoare, cum va ști să se confrunte cu o îndoială dacă astfel de lucruri nu au fost niciodată discutate? Cum va putea să explice ceea ce crede unei persoane care nu este de acord cu el, dacă nu a avut niciodată ocazia să exerseze acest lucru sau măcar să vadă pe altcineva făcând-o?
Poți da greș și atunci când dai voie prea multor lucruri din afară să devină normale. Poți fi atât de preocupat să nu fii catalogat drept unul dintre acei „părinți creștini ciudați” sau să păstrezi liniștea la masa de seară, încât ajungi să tratezi credința ta ca pe o chestiune strict personală, despre care nu merită să vorbești. Eviți să filtrezi ceea ce copiii tăi urmăresc sau ascultă pentru că nu vrei să fii unul dintre acei oameni religioși excesiv de stricți. Așa că eviți discuțiile dificile. Dar copiii înțeleg mesajul: credința creștină este doar o preferință opțională. Nu este importantă.
Ambele sunt eșecuri ale iubirii. Cei mai mulți dintre noi suntem vinovați de una dintre aceste două atitudini și, probabil, de amândouă la un moment dat.
Am crescut în Manhattan, unde inocența copilăriei nu durează prea mult. Oriunde te uiți — în vitrinele magazinelor, pe reclamele din autobuze și chiar pe hainele oamenilor — există mesaje despre sex, bani, statut și putere, iar nimeni nu te întreabă dacă ești pregătit pentru ele.
Acum, datorită telefoanelor inteligente, fiecare copil din America trăiește, într-un anumit sens, în Manhattan. Poate că nu se plimbă prin Times Square, dar îl derulează pe ecranul telefonului. Întreaga cultură se află chiar în buzunarul lui.
Acest lucru pune fiecare părinte creștin în fața unei decizii. Construim ziduri și mai înalte sau le dărâmăm? Ne retragem sau capitulăm? Mai există și o altă variantă? Înainte să explorăm alternativa, trebuie să analizăm cele două forme de eșec bine intenționat: controlul și evitarea. Eu le numesc Buncărul și Balonul.
Buncărul: strategia controlului
Prima reacție este să construiești un Buncăr. Aceasta pornește dintr-o dorință reală de a-ți proteja copiii. Părinții Buncăr văd cultura din jurul lor ca pe un pericol și încearcă să o țină afară. Limitează majoritatea filmelor, interzic muzica seculară și supraveghează fiecare interacțiune digitală cu intensitatea unui agent secret. Ideea este să izoleze casa, astfel încât copiii să rămână în siguranță.
Dorința de a-ți proteja copiii de lume nu este greșită. Părinții trebuie să-și protejeze copiii, iar acest lucru se va manifesta în numeroase feluri, în funcție de vârsta și temperamentul copilului. Însă ceea ce părinții Buncăr scapă adesea din vedere este că păcatul și natura noastră căzută nu se află doar în afara noastră — ele sunt deja în fiecare dintre noi. Așa cum spune Aleksandr Solzhenitsyn, linia care separă binele de rău nu trece prin orașe, nici între clase sociale și nici între partide politice, ci prin inima fiecărei ființe umane.
În Luca 15, fiul care este cel mai pierdut nu este cel mai tânăr, care pleacă de acasă și își risipește moștenirea. Este cel care rămâne acasă și respectă toate regulile, dar tot nu poate participa la sărbătoarea pe care tatăl său o oferă. Poți greși fugind de acasă, dar poți greși și respectând regulile cu mândrie și judecându-i pe ceilalți. Buncărul ridică ziduri, uitând că adevărata luptă se duce și în interiorul nostru.
Această abordare înlocuiește adesea un set de idoli cu altul. O familie poate evita violența din filmele de la Hollywood, dar poate continua să urmărească idolul succesului. Buncărul produce „flori de seră”. Acești copii par sănătoși în medii cu temperatură controlată și fără vânt, dar nu sunt pregătiți pentru vremea din lumea reală.
Balonul: strategia evitării
Dacă părinții Buncăr încearcă să controleze, părinții Balon plutesc deasupra tuturor acestor lucruri. Părinții Balon pun armonia relațională și fericirea imediată a copiilor mai presus de corectare, de confruntare și de formarea spirituală. Ei impun puține restricții asupra lumii copiilor lor. Utilizarea telefonului este, în mare parte, nelimitată. Conținutul este, de cele mai multe ori, nesupravegheat. Părinții Balon evită discuțiile dificile de teamă că un conflict îi va îndepărta pe copii. Scopul lor este să păstreze pacea cu orice preț.
Sociologul Christian Smith a descoperit că cel mai puternic factor care prezice credința unui adolescent nu este participarea la grupul de tineret sau implicarea în biserică. Este seriozitatea cu care părinții săi își trăiesc credința. Copiii depășesc rareori ceea ce văd în familie în timp ce cresc.
Ceea ce moștenesc adesea copiii astăzi este ceea ce Smith numește „deism terapeutic moralist” — o credință vagă potrivit căreia Dumnezeu există, vrea ca oamenii să fie buni și fericiți, dar nu are cerințe reale pentru viețile lor. Rezultatul acestei credințe nu se manifestă neapărat prin răzvrătirea copilului. Se manifestă prin indiferență, imitând adesea tăcerea pe care copilul o vede în părintele Balon.
Atât strategia Buncărului, cât și cea a Balonului eșuează, însă din motive opuse. Buncărul îi oferă copilului adevărul fără har. Balonul îi oferă copilului har fără adevăr. Isus, desigur, este combinația supremă dintre har și adevăr (Ioan 1:14). El a stat la masă cu vameșii, dar i-a chemat să se întoarcă de la păcatul lor. Nu a renunțat niciodată la unul în favoarea celuilalt. Nici noi nu ar trebui să o facem.
Ambasada: abordarea biblică
În anul 587 î.Hr., babilonienii au distrus Ierusalimul și i-au dus pe locuitorii lui Iuda în exil. Exilații s-au confruntat cu aceleași două opțiuni cu care ne confruntăm și noi: să se separe sau să se asimileze. Buncăr sau Balon. Profeții falși chemau la rezistență: „Nu vă așezați. Dumnezeu va distruge curând Babilonul.” Babilonul oferea calea opusă: „Deveniți babilonieni. Pierdeți-vă identitatea. Amestecați-vă cu ceilalți.”
Prin Ieremia, Dumnezeu oferă o cale surprinzător de diferită, care nu mulțumește niciuna dintre cele două tabere:
„Zidiți case și locuiți în ele; sădiți grădini și mâncați din roadele lor. (...) Urmăriți binele cetății în care v-am dus în robie și rugați-vă Domnului pentru ea” (Ieremia 29:5, 7).
„Zidiți case” și „sădiți grădini” înseamnă să rămâneți, să vă așezați și să investiți. „Urmăriți binele cetății” înseamnă să nu vă limitați la a tolera sau a supraviețui în Babilon, ci să lucrați activ pentru binele și prosperitatea lui. Trebuiau să „se roage Domnului pentru ea”, deoarece implicarea lor în cultură nu trebuia niciodată să elimine dependența lor de Dumnezeu.
Această abordare nu este nici Buncărul, nici Balonul, ci Ambasada.
O ambasadă se află în interiorul unei țări străine, iar între zidurile ei se aplică un alt set de legi și loialități. Ambasada nu există pentru a fi un buncăr care se ascunde de țara gazdă și nici pentru a fi un balon asimilat. Ea există pentru a reprezenta, pentru a se implica și pentru a îndeplini o misiune. Acest lucru presupune să înveți limba, să înțelegi cultura și să construiești relații dincolo de acele ziduri.
Aceasta este chemarea familiei creștine. Trăim aici. Ne iubim vecinii. Ne implicăm în cultură cu discernământ și curaj, în timp ce trăim după o constituție diferită. Ne creștem copiii pentru a fi ambasadori care vorbesc fluent limba culturii, dar rămân loiali singurului Împărat adevărat.
Fiecare ambasadă are un set de instrucțiuni din partea guvernului țării pe care o reprezintă. Fără acest manual, ambasada este doar o clădire cu un steag pe ea. Manualul familiei creștine are trei părți. Primele două provin direct din primele capitole ale Genezei; a treia vine din restul Scripturii.
1. Întreaga cultură a fost creată inițial bună.
Geneza 1 ne spune că Dumnezeu a creat lumea materială și a numit-o bună. Apoi le-a spus oamenilor să umple pământul și să-l stăpânească. Limbajul, muzica, tehnologia, sportul și povestirea nu sunt produse ale căderii noastre în păcat. Ele fac parte din frumusețea și bunătatea modului în care am fost creați.
Acest pasaj ne protejează de concepția gnostică potrivit căreia lumea fizică este atât de contaminată încât trebuie să ne retragem într-o realitate pur spirituală. Dacă Dumnezeu a numit creația bună și Isus a luat un trup fizic, atunci cultura nu este dușmanul.
2. Întreaga cultură este, de asemenea, profund afectată de păcat.
Păcatul nu se află doar în oameni. El a corupt instituțiile, poveștile și însăși creația. Geneza 3 arată că întreaga creație este acum afectată, ceea ce înseamnă că fiecare cântec, fiecare program politic și fiecare film poartă amprenta căderii în păcat.
Adesea, această deformare nu este evidentă. Dragostea romantică devine idolul care promite împlinirea supremă. Autonomia personală este ridicată la rangul de cel mai mare bine. Înțelegerea acestor narațiuni culturale ne protejează de consumul naiv caracteristic părinților Balon. Copilul tău este format de conținutul imperfect pe care îl consumă.
3. Întreaga cultură trebuie îndreptată către ceva mai bun.
Când Pavel a stat în Atena, în Faptele Apostolilor 17, el nu s-a întors pur și simplu cu spatele și nu a condamnat totul. A găsit altarul „unui dumnezeu necunoscut” (v. 23), a recunoscut dorința care se afla în spatele închinării lor și a îndreptat-o către ceva mai bun.
Când știm că întreaga creație este bună, dar căzută, putem afirma ceea ce este bun, putem critica ceea ce este căzut și putem îndruma totul către Isus. Acesta este procesul: afirmă, critică și îndrumă.
Cum arată ambasadele
Să luăm ceva atât de obișnuit precum filmul Disney Frozen. A fost unul dintre primele filme pe care le-au urmărit fiicele mele. Elsa cântă despre renunțarea la tot și despre libertatea față de reguli și judecată. Cântecul este foarte antrenant. Cine nu își dorește să scape de rușine și vinovăție? Cine nu vrea să înceteze să se ascundă? Dumnezeu nu ne-a creat pentru a trăi captivi și ascunși. Putem spune „da” acestor dorințe.
Dar răspunsul cântecului este libertatea prin definirea propriei identități, prin izolare și prin ruperea de orice autoritate. „Fără reguli pentru mine, sunt liberă.” Aici apare deformarea. Autonomia absolută nu duce la împlinire; duce la singurătate. În film, libertatea Elsei îi construiește un castel, dar ea este singură în interiorul lui, iar acest lucru duce la o iarnă fără sfârșit pentru toți cei din jurul ei.
După ce evidențiem aceste probleme, putem îndrepta discuția spunând: „Nu este interesant că vraja nu se rupe atunci când Elsa îi dă drumul? Se rupe atunci când Anna se aruncă în fața unei săbii pentru sora ei.” Răspunsul filmului însuși la o inimă înghețată se dovedește a fi sacrificiul de sine, nu exprimarea de sine. Adevărata libertate, în Scriptură, nu se găsește în scăparea de limite. Ea se găsește într-o iubire pusă în ordinea corectă, într-o viață legată de Dumnezeu și de ceilalți.
Nu interzici filmul, dar nici nu îl aprobi fără discernământ. Îți înveți copilul să gândească. Așa se formează „anticorpii spirituali”. Momentele obișnuite — filmele Disney, cântecele de la radio, reclamele pe care le vezi — pot deveni locuri în care se formează caracterul și credința. Discuțiile dificile nu încep întotdeauna cu o criză. Uneori încep cu cântecul preferat al copilului tău.
Când cunoști manualul de funcționare al ambasadei, nu trebuie să intri în panică atunci când copiii tăi vin acasă cu întrebări confuze despre identitate, sexualitate, sens, dreptate sau moralitate. În loc să închizi conversația de teamă, asemenea părintelui Buncăr, sau să ignori momentul, asemenea părintelui Balon, poți să încetinești. Afirmă dorința care se află în spatele întrebării. Identifică deformarea din răspunsul oferit de cultură. Arată spre speranța că Isus pune din nou lumea în ordine și că îl transformă și pe copilul tău odată cu ea.
Creșteți ambasadori
Dacă ești prea obosit și prea ocupat ca să-ți imaginezi că ai putea urma acest manual, lasă-mă să te încurajez: vei eșua. Cum poate fi aceasta o veste bună? Pentru că, dacă privim până la capăt, vedem că nimeni nu își crește copiii perfect. În unele seri vei fi părintele Buncăr. În alte seri vei fi părintele Balon. În unele săptămâni, Ambasada va părea atacată din toate direcțiile și vei vrea să ridici steagul alb al capitulării.
Iată vestea bună: o ambasadă nu rezistă pentru că personalul ei face întotdeauna totul bine. Ea rămâne în picioare datorită autorității care se află în spatele ei și care o menține în slujba misiunii sale. Această protecție există indiferent dacă oamenii din interior au o săptămână bună sau una proastă. Nu ai fost trimis în lume pentru a îndeplini această misiune perfect. Ai fost pur și simplu trimis, chiar dacă nu ai toate răspunsurile.
Porunca pe care Dumnezeu a dat-o prin Ieremia nu a fost să construim case perfecte în Babilon sau să creștem copii perfecți, care nu greșesc niciodată. Porunca a fost să construim, să sădim, să ne rugăm și să urmărim binele și prosperitatea cetății, chiar dacă facem toate acestea în mod imperfect.
Crucea le oferă părinților și copiilor iertare pentru toate eșecurile noastre. Îndurările lui Dumnezeu sunt noi în fiecare dimineață, ceea ce înseamnă că vor fi noi și mâine (Plângerile 3:22–23). Când copiii tăi te văd stând alături de o întrebare dificilă în loc să închizi conversația sau să o ignori, văd credința creștină pusă în practică. Când te văd cerându-ți iertare în serile în care ai greșit, învață ce valoare are cu adevărat credința creștină.
Isus este Domnul cetății. El este Domnul inimilor copiilor tăi. El îți iubește copiii mai mult decât îi iubești tu și este mai preocupat de credința lor decât ești tu. Această perspectivă îți dă libertatea de a rămâne calm. Poți fi curios. Poți fi curajos. Nu trebuie să-ți salvezi copiii de lume. Isus a biruit deja lumea. Rolul tău este să mergi alături de ei prin ea, arătându-le idolii, arătându-le frumusețea și îndrumându-i, din nou și din nou, către Singurul care poate împlini dorințele inimilor lor.
Așadar, încetează să mai construiești Buncărul. Sparge Balonul. Construiește o Ambasadă. Deschide ușa. Invită la dialog. Ai încredere în Cel care ține toate lucrurile împreună.
Acest articol a fost scris de către:
Michael Keller (MDiv, ThM, Gordon-Conwell Seminary; PhD, Vrije Universiteit Amsterdam) este pastorul fondator și pastorul principal al Redeemer Presbyterian Church–Lincoln Square și membru al Consiliului The Gospel Coalition. Este autorul mai multor cărți, printre care The Stories We Live By: Seven Cultural Myths That Fail Us and the Story That Never Will și Talking to Kids About Hard Things. Doctoratul său este în lingvistică computațională aplicată teologiei istorice.
Acest articol a fost tradus din engleză în română de pe site-ul www.thegospelcoalition.org. Link către articolul original - 2 ways to fail your chield