Păcătoşii nepocăiţi vor fi condamnaţi, oricât s-ar lăuda ei cu harul.
Răspunsurile la rugăciune nu par să contrazică legile naturii; se pare că cea mai importantă lege a naturii spune că Domnul trebuie să-Şi ţină promisiunea şi să asculte rugăciunile poporului Său. Gravitaţia şi celelalte legi pot fi suspendate, dar această lege nu. „Oh”, spun unii, „nu putem crede aşa ceva”. Nu, şi de aceea rugăciunile voastre nu sunt ascultate. Trebuie să aveţi credinţă, fiindcă dacă lipseşte credinţa, sunteţi lipsiţi de temelia şi sufletul rugăciunii. O, dacă am avea o credinţă puternică! Dacă am aparţine unei Biserici pline de zel activ şi adevărat, exercitat prin rugăciuni credincioase adresate Dumnezeului celui viu, Dumnezeul lui Israel, am vedea bisericile pline de turme de oameni.
Dar oare ce fel de epocă este cea în care trăim? E atât de nepăsătoare şi indiferentă, încât nu este cu putinţă să progresezi? Trăim în unul din secolele acelea întunecate, în care mintea e legănată să doarmă şi sufletul e buimăcit? Voi, care Îl iubiţi pe Mântuitorul, vă veţi deschide urechile ca să prindeţi înţelesul acestor lucruri? Oamenii mor, Biserica picoteşte, şi păcatul acoperă pământul – nu spune oare ceva Dumnezeu prin toate aceste lucruri? Nu auziţi o voce care spune în întunericul greu: „O, poporul Meu, am ceva împotriva ta”? Oare nu-L auzim pe Domnul spunând: „Ei vor pieri, dar voi cere sângele lor din mâna străjerului”? Am văzut Biserica lui Dumnezeu încrucişându-şi mâinile, gata să aţipească, spunând: „Sunt bogată, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”; şi în timpul acesta, mulţimi de oameni pier din lipsă de cunoştinţă. Crezi că Biserica ar fi putut suporta să audă spunându-se că nu a crescut deloc într-un an, dacă nu ar fi avut o parte de vină? Puteţi să-mi amintiţi de suveranitatea divină, dacă vreţi, dar eu vă voi aminti că suveranitatea divină acţionează întotdeauna cu înţelepciune şi iubire, şi că Domnul nu ne-a spus: „Lucraţi fără să aduceţi rod”. Dacă am fi lucrat, şi dacă toate Bisericile Creştine ar fi lucrat aşa cum ar fi trebuit, eu cred că s-ar fi îndeplinit făgăduinţa: „Osteneala voastră în Domnul nu este zădarnică”.
Poate că unii dintre voi cred că nu e nevoie de trezire, că inimile voastre sunt destul de bune; sper că nu sunt mulţi. Dar dacă crezi aşa, ascultătorule, te avertizez. Îţi imaginezi că eşti neprihănit, şi de aceea se va dovedi că greşeşti. Cel care spune în sinea lui: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit” trebuie să afle că este „nenorocit, sărac, orb şi gol”. Cel care spune că nu este nevoie de trezire nu ştie ce vorbeşte. Preaiubiţilor, veţi afla că cei care sunt consideraţi a fi cei mai buni din poporul lui Dumnezeu trebuie să creadă despre ei că sunt cei mai răi; iar cei care îşi imaginează că totul merge bine cu inima lor nu ştiu nimic despre curentul subteran al răului care este gata să-i târască acolo unde nu vor să ajungă, în timp ce ei cred că merg spre pace şi prosperitate.
Şi acum, o Doamne al oştirilor, ascultă apelul nostru fierbinte care se îndreaptă spre tronul Tău. „Ridică-ne iarăşi”. Luminează cărarea noastră cu strălucirea ochilor Tăi; înveseleşte inimile noastre cu zâmbetul feţei Tale. O, Dumnezeul oştirilor, fă ca orice regiment şi rând din biserica Ta militantă să aibă o inimă desăvârşită, neîmpărţită în slujba Ta. Revarsă-Ţi harul peste copiii Tăi. Înfricoşează-Ţi tot poporul. Fă ca inimile şovăielnice să se întoarcă spre Domnul. Adu timpuri de înviorare prin prezenţa Ta, şi toată slava să fie doar a Numelui Tău.
Cineva a întrebat: „Dacă păgânii nu sunt evanghelizaţi, ce se va întâmpla cu ei?”. Eu voi pune altă întrebare, cu un caracter mult mai practic. Dacă nu încercaţi să evanghelizaţi păgânii, ce se va întâmpla cu voi? Nu vă întreb atât de mult de soarta lor, cât de a voastră, dacă nu v-a păsat de mântuirea lor. Cel care nu se gândeşte niciodată la convertirea altuia este în mare pericol de a fi chiar el condamnat. Nu cred în mântuirea unui om îmbrăcat în iubire de sine, sunt sigur chiar că nu va fi mântuit în egoism. Nu pot să cred că un om indiferent faţă de starea altora are Duhul lui Dumnezeu, fiindcă unul din roadele Duhului este iubirea. Ca florile care îşi împrăştie parfumul de cum au înflorit, cei mântuiţi doresc binele semenilor lor chiar din primele clipe ale harului.
Am auzit uneori remarci batjocoritoare, care spuneau că ne cunoaştem foarte bine nevoia de Duhul Sfânt, şi nu trebuie să vorbim întruna despre ea. Dar avem nevoie să recunoaştem mereu acest adevăr; I-o datorăm Duhului Sfânt. Dacă nu-L onorăm pe Duhul Sfânt, nu ne putem aştepta să lucreze cu noi; va fi îndurerat şi ne va lăsa să ne convingem de neputinţa noastră. Mai mult, mă tem că, oricât de mulţi ar crede în mod teoretic în doctrina necesităţii lucrării Duhului, nu fac nimic în privinţa aceasta; şi lucrurile care nu sunt crezute şi în mod practic nu sunt crezute deloc. Privesc cu neîncredere pe cei care se plictisesc de un adevăr care are o importanţă atât de vitală, şi îndrăznesc să-l numească platitudine. Nu voi ezita să repet doctrina iar şi iar, şi sunt convins că poporul lui Dumnezeu nu s-a plictisit de ea. Fără Duhul lui Dumnezeu nu putem face nimic, suntem ca nişte corăbii fără vânt, ca nişte care fără cai; ca nişte ramuri fără sevă, veştede; ca nişte cărbuni fără foc, nefolositori; ca o jertfă fără focul sfânt, neprimită. Doresc să simt şi să mărturisesc acest lucru, oriunde aş predica. Nu vreau să mă îndepărtez de el, sau să-l ascund, şi nici nu pot, fiindcă îl simt adesea, spre adânca umilire a duhului meu. Mă rog ca cei care învaţă la Şcoala de Sabat, cei care îi vizitează pe săraci, cei care lucrează pentru Dumnezeu, să-şi mărturisească neputinţa, şi să ceară putere de la Cel preaînalt. Duhul Sfânt este puterea mâinilor noastre, lumina ochilor noştri. Noi suntem pietrele şi El praştia, noi suntem săgeţile şi El arcul. Mărturisiţi-vă slăbiciunea, şi veţi putea fi întăriţi; recunoaşteţi-vă goliciunea, şi vă veţi putea pregăti pentru o umplere divină. Fiindcă făgăduinţa apelor vii se adresează „celui însetat”, sau, ca să fiu mai clar, „Voi turna ape peste pământul însetat, şi râuri pe pământul uscat”. Binecuvântarea vine acolo unde este nevoie de ea, în deşert, în locurile uscate care sunt o vale a morţii înainte de venirea ploilor. Dacă crezi că eşti la fel de bine udat ca şi câmpia Sodomei, Dumnezeu nu va turna râuri peste tine; Duhul lui Dumnezeu vine peste pământul însetat, peste inima care îşi jeleşte uscăciunea, şi îşi mărturiseşte nevrednicia. Mă rog ca noi, ca biserică, să nu ne umplem niciodată de ideea că avem dreptul la binecuvântările lui Dumnezeu, sau monopolul făgăduinţelor Sale; şi să credem că El trebuie să aprobe orice pastor, şi orice formă de conducere din biserică. Domnul ne poate părăsi, şi o va face, dacă nu ne plecăm înaintea Lui şi nu ne mărturisim nevrednicia.
Dacă un om se roagă să aibă o călătorie liniştită, şi apoi se culcă şi nu mai pleacă, înseamnă că e un om de nimic; dacă te rogi ca Dumnezeu să convertească păcătoşii, şi nu le predici apoi, învăţându-i Evanghelia, înseamnă că eşti un netrebnic şi Îl batjocoreşti pe Dumnezeu. Fraţi iubiţi, fiţi atenţi la lucrurile acestea.
Păcatul nu poate fi şters fără pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, rezultatele credinţei în Isus. Aşa trebuie să se întâmple, fiindcă aşa se cuvine. Te-ai aştepta ca un rege să ierte un curtean care a greşit fără ca acesta să-şi fi mărturisit greşeala?! Unde ar fi onoarea şi demnitatea tronului lui Dumnezeu, dacă oamenii ar fi iertaţi fără să-şi mărturisească greşeala? În al doilea rând, nu ar fi moral; ai înlătura zăgazurile imoralităţii, dacă le-ai spune oamenilor că ar putea fi iertaţi în timp ce continuă să trăiască în păcat, iubindu-l. Cum, să ierţi un hoţ care continuă să fure! Cu adevărat, atunci, Evanghelia ar fi slujitoarea nedreptăţii, şi moralitatea ar trebui să dea o lege împotriva celor care o predică. Dar nu este aşa, păcătoşii nepocăiţi vor fi condamnaţi, oricât s-ar lăuda ei cu harul. Trebuie să urăşti păcatul, dacă nu vrei ca Dumnezeu să te urască. Trebuie să te întorci la El, ca să nu arzi. Nu poţi să rămâi în păcat şi să mergi în cer. Ce se va întâmpla? Îţi vei părăsi păcatele şi vei merge în cer, sau vei continua să trăieşti în păcat şi vei ajunge în iad? Ce vei alege, fiindcă trebuie să faci o alegere; trebuie să existe un divorţ între tine şi păcat, ca să se poată încheia o căsătorie între tine şi Hristos. Nu îţi spune şi conştiinţa aşa? Nu există conştiinţă care să spună omului: „Poţi să speri că vei fi mântuit şi să trăieşti aşa cum pofteşti”. Unii au spus că există – dar nu ştiu dacă i-a crezut cineva. Nu, nu, nu, oricât de oarbă ar fi conştiinţa, şi chiar dacă vocea ei este adesea foarte slabă, ea înţelege că rămânerea în păcat şi iertarea nu pot convieţui, şi că trebuie să existe o lepădare de fărădelege, dacă dorim să existe iertare. Chiar dacă nu auziţi glasul conştiinţei, Dumnezeu vă spune: „Cel care îşi mărturiseşte păcatul şi se leapădă de el, va găsi îndurare”, dar pentru cel nepocăit nu există nici o făgăduinţă. Dacă ţi-e scârbă de păcat, dacă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu te-a făcut să-ţi urăşti viaţa din trecut, dacă doreşti să devii un om nou în Hristos Isus, am numai veşti de iubire pentru tine. Crede în Isus, încrede-te în El, fiindcă El a spus: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară”. „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna”.