Prin studiul de faţă al punerii mâinilor în Noul Testament, s-a încercat o sinteză, pe cât se poate, a tot ce s-a scris despre această practică în ultimii 75 de ani, luându-se în discuţie şi textele relevante din Manuscrisele de la Marea Moartă, descoperite între timp, care aduc informaţii noi cu privire la semnificaţia actului. Au fost analizate patru situaţii în care gestul a fost utilizat de primii creştini, şi anume pentru vindecare, pentru binecuvântare, pentru primirea Duhului Sfânt şi pentru trimiterea în lucrare sau hirotonisire. Studiul investighează elementele comune diverselor folosiri ale punerii mâinilor şi evaluează diferite puncte de vedere în legătură cu originea şi semnificaţia actului.
Lucrarea se constituie ca o investigaţie a tehnicilor procedurale, a semnificaţiei şi efectelor gestului de punere a mâinilor în Noul Testament, aducând la zi tot ce s-a scris despre această practică în ultimul secol. Contribuţia majoră a acestui studiu este că el ne oferă o explicaţie unitară a cunoscutului ritual neotestamentar.
Datele furnizate de analiza fiecărei instanţe de punere a mâinilor permit formularea unei concluzii generale: în Noul Testament, gestul semnifică întotdeauna un transfer al unei entităţi pozitive care poate fi binecuvântare, vitalitate, Duh Sfânt şi harisme.
Cuprins
Capitol introductiv
Cap. 1 – punerea mâinilor în mediul iudaic
Cap. 2 – punerea mâinilor în literatura greco-romană şi cea a Orientului Apropiat
Cap. 3 – punerea mâinilor în scopul vindecării
Cap. 4 – punerea mâinilor ca semn al unei binecuvântări
Cap. 5 – rolul punerii mâinilor pentru primirea Duhului Sfânt
Cap. 6 – punerea mâinilor pentru trimitertea în lucrare şi hirotonisire