Am văzut-o întâia dată în anul 1971, în biserică, în Timişoara - cânta la flaut în orchestră. Mi-a reţinut atenţia, nu flautul ei fermecat, ci chipul ei transfigurat. Trăia ceea ce cânta. Cânta nu doar la flaut, ci mai ales cu vocea. Avea o voce inconfundabilă, cântând solo în diverse împrejurări: în biserici, la nunţi, la priveghiuri, la înmormântări. Oriunde apărea, era sigur că aducea cu ea ceva - măcar o cântare. Cânta bine, cânta frumos. Cânta inspirată nu de muze, ci de Duhul lui Dumnezeu. De fiecare dată, alături era Dorel - soţul, acompaniind-o la acordeon. De multe ori duminica dimineaţa, în intersecţia de la Sinaia, îi vedeam pe toţi - părinţi şi copii, de la cel mai mic până la cel mai mare, grupaţi, fiecare cu-n instrument în mână, traversând strada, în drum spre biserică: familia Dorel şi Mărioara Măcelaru şi copiii - familia orchestră, duminică de duminică, an de an, aceiaşi - toţi împreună pe acelaşi drum, în aceeaşi biserică, în aceeaşi sfântă slujire pentru Domnul.