INTRODUCERE
Predicarea este proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu de către oameni pentru oameni sub îndrumarea lui Dumnezeu. Este modalitatea intenţionată de Dumnezeu de transmitere a Cuvântului Său lumii pierdute; de asemenea, slujeşte ca instrument al harului pentru zidirea şi întărirea bisericii lui Cristos.
Predicarea este adevăr cu personalitate; ea poate fi cu predilecţie didactică (învaţă), poate aduce la credinţă (convinge de păcat), şi poate motiva (conduce la ascultare şi acţiune).
Predicarea este adevăr în flăcări, este cu totul diferită de un discurs secular; prin ea, se dezvăluie puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea sufletului.
Prin predicare, oamenii sunt hrăniţi cu doctrina sfântă care duce la sfinţire; sunt încurajaţi să-L caute pe Dumnezeu şi harul Său Mântuitor prin Isus Cristos şi crucea Lui; sunt mustraţi pentru păcat şi greşeli; sunt încurajaţi de credincioşia lui Dumnezeu prezentată prin legea harului.
Predicarea este esenţială, un ingredient absolut necesar bisericii; fără ea, poporul lui Dumnezeu va duce lipsă. Acolo unde există predicare adevărată, sistematică şi expozitivă, biserica va înflori.
Puţini oameni neagă existenţa puterii penticostale în predicare. Secole întregi, oamenii amvoanelor au avut o putere şi o influenţă grozavă asupra lumii noastre. Amvonul a întruchipat atât valori sociale, cât şi politice, economice şi educaţionale. Predicatorii şi-au făcut ara-voanele faimoase. Adesea s-au deplasat din spatele amvoanelor înspre activităţile unei arene publice.
Unii sunt înzestraţi de la natură cu talent care le permite să vorbească eficient, să fie buni organizatori, să fie lideri şi să aibă succes în lumea afacerilor. Popularitatea şi succesul unor astfel de bărbaţi nu trebuie atribuită întotdeauna puterii lăuntrice de a predica. în acelaşi fel, unii din aceşti bărbaţi fac impresii slabe în viaţa publică şi îşi duc zilele lipsiţi de popularitate sau fanfară. Dar nu trebuie să concludem că puterea lăuntrică a predicării lipseşte de la amvonul unor astfel de oameni. Nu trebuie confundată posibilitatea omenească de a vorbi şi de a convinge cu puterea reală a predicării, deşi acestea pot merge câteodată mână în mână.
Există o putere divină, lăuntrică, esenţială în însăşi predicare. Această putere este de origine supranaturală. Ea este prezentă cu sau fără factorul uman, cu sau fără popularitate, cu sau fără tehnici atrac tive, cu sau fără acceptare sau aclamare publică.
Adevărata putere a predicării nu se află în om, nici nu serveşte ca laudă personală. Aceasta nu înseamnă că talentul omului nu are valoare în viaţa lucrătorului. Aceasta nu înseamnă că pregătirea, educaţia şi multe caracteristici individuale evidente nu vor contribui la succesul a ceea ce biserica încearcă să facă; ci, pur şi simplu, înseamnă că în afară de elementul uman, de pregătire şi educaţie, în ciuda puterii sau slăbiciunii instrumentului, predicarea adevărată are putere în sine.
Trei elemente se combină pentru a produce puterea predicării: Cuvântul, Duhul Sfânt şi interacţiunea dintre amvon şi sală.
Cuprins
Introducere
1. Puterea predicării penticostale
2. Locul predicării penticostale
3. Persoana şi predicarea penticostală
4. Amvonul şi predicarea penticostală
5. Pregătirea pentru predicarea penticostală
6. Predicarea penticostală este precisă
7. Predicarea penticostală este productivă
8. Predicarea penticostală este profetică
9. Unicitatea predicării penticostale
Din moment ce Evanghelia este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire" (Romani 1:16), iar Dumnezeu a ales ca prin „nebunia crucii" (1 Corinteni 1:21) să aducă oamenii la cunoştinţa adevărului, înseamnă că cei chemaţi de Dumnezeu ar trebui să acorde cea dintâi prioritate predicării.
Acest lucru a încercat să-l sublinieze şi Predicarea penticostală. Predicarea Evangheliei lui Isus Cristos nu este doar o datorie, nu este ceva făcut la alegere: ci este o trimitere divină însoţită de o grea responsabilitate şi de o eternă recompensă.